Concertul de deschidere al Concursului „George Enescu”, Ediţia 2016, a fost asemenea unei „călătorii între o lume şi alta ca şi cum aş fi dat limbile ceasului înainte şi înapoi”, amintindu-mi de cuvintele lui Pavel Mirto, personajul din romanul „Viitorul începe luni” al scriitoarei Ioana Pârvulescu.
Text de Mădălina Mărgăritescu
Voiajul a început, prin secolul al XIX –lea, cu Triplul Concert pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră în Do major (1803 – 1804) de Ludwig van Beethoven. Dialogul muzical dintre violonista Anna Tifu, violoncelistul Valentin Răduţiu, pianistul Mihai Ritivoiu, precum şi conversaţia echilibrată realizată între aceşti solişti şi Orchestra Filarmonicii „George Enescu” dirijată de maestrul Horia Adreescu au format o imagine muzicală captivantă.
Extrem de puţin apreciat la vremea sa, Triplul Concert este văzut, astăzi, ca o lucrare inovatoare prin modul în care a fost alcătuită, nici un compozitor, înainte de Beethoven, nu a avut ideea de a reuni trei solişti pentru o compoziţie aflată undeva la graniţa dintre concert, muzică de cameră, simfonie. Această maniera de înţelegere a unei lucrări, mă duce cu gândul la afirmaţia lui George Enescu referitoare la pornirea contemporanilor de a judeca cu severite o lucrare pe care urmaşii o vor evalua ca fiind o capodoperă.
Cei trei solişti, laureaţi ai Concursului Enescu, au oferit cu generozitate tot ce-au avut mai bun. Violoncelul mânuit de Valentin Răduţiu şi-a făcut intrarea prin sunetul catifelat şi a invitat vioara stăpânită de Anna Tifu în dialogul poetic întregit de pianistul Mihai Ritivoiu. Uneori sobru, alteori languros şi delicat, sunetul elaborat de Valentin Răduţiu în tuşe rafinate împresoară auditoriul. Mihai Ritivoiu a accentuat, prin cele mai fine nuanţe create de sunetul cristalin, bucuria nemărginită transpusă de Beethoven Triplului Concert.
În jocul ritmic şi tehnic al conversaţiei muzicale sunetul violoncelului se identifică cu cel al viorii. Interpretarea înflăcărată a celor trei solişti a dat naştere unor emoţii profunde.
Aşa cum pentru violoncelistul Valentin Răduţiu „muzica reprezintă o călătorie interioară” şi compozitorul Sebastian Androne mărturiseşte că lucrarea „Tektonum” (câştigătoarea premiului I, în 2014, Secţiunea Compoziţie) „materializează sonor dinlăuntrul”.
Această lucrare orchestrală interpretată, în primă audiţie, de Orchestra Filarmonicii „George Enescu” şi dirijorul Horia Andreescu, a fost primită de public cu aplauze şi ovaţii. Descrisă ca fiind „o istorie a întregului univers”, prin „Tektonum”, compozitorul Sebastian Androne, mi se pare că încearcă să evidenţieze rolul creaţiei, proces care se desfăşoară continuu.
Explozia de sunete cu care începe compoziţia este ca o explozie de culoare pe care o regăsim în lucrările artistului Jackson Pollock. Tablourile lui Pollock revarsă energia interioară şi înfăţişează asemenea lucrării „Tektonum” caracterul vizionar.
Dacă pictorul american revelează invizibilul prin limbajul plastic, Sebastian Androne se foloseşte de sunete pentru a crea spaţiul nevăzut. Imaginile muzicale ce se perindă după explozie, captează şi-ţi doreşti să afli ce urmează să aibă loc în acel univers închipuit ca fiind unul nocturn, dominat de variate fiinţe. Actul creaţiei se transformă într-o descoperire a noastră.
Pendularea între trecut şi viitor se încheie cu poemul simfonic „Pini di Roma” (1924) de Ottorino Respighi.
Dirijorul Horia Andreescu şi Orchestra Filarmonicii „George Enescu” au recreat printr-o narativitate expresivă atmosfera capitalei italiene şi au evidenţiat cele patru tablouri care alcătuiesc lucrarea. Culorile sonore ce imitau zgomotele naturii şi cântecul privighetorii au purtat auditoriul într-o călătorie prin locurile capitalei italiene.
Lucrarea face parte din trilogia romană alcătuită de compozitorul italian pentru a aduce un omagiu evenimentelor contemporane dar şi celor petrecute în imperiul roman. Natura devine punctul declanşator al amintirilor, iar pinii, simbol al eternităţii, reprezintă mărturia evenimentelor petrecute în spaţiul roman.
