Santa Cecilia reprezintă un colectiv excepțional și este – cred eu – cea mai importantă orchestră simfonică italiană.
Știind că ați avut diferite tipuri de colaborare cu acest ansamblu, vă rog să încercați să definiți ce reprezintă pentru dumneavoastră orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma…
D.G.: A fost orchestra mea simfonică atunci când am fost numit director muzical, cu mult timp în urmă – era în 1992 și aveam 30 de ani. După ce am păstrat acest post cinci ani (până în 1997) am revenit aici cu regularitate ca invitat; ar trebui să spun, mai bine, ca dirijor din familie căci relația stabilită s-a păstrat la un asemenea nivel de-a lungul vremii… Santa Cecilia reprezintă un colectiv excepțional și este – cred eu – cea mai importantă orchestră simfonică italiană, cu a sa lungă tradiție; și trebuie subliniat acest lucru chiar dacă pentru mulți Italia este cunoscută mai ales ca o patrie a operei (prin creațiile de operă și abundența teatrelor care prezintă asemenea spectacole…) Avem probabil cele mai bune teatre în Italia, avem compozitori precum Puccini, Verdi, Rossini sau Donizetti dar avem și o tradiție glorioasă a repertoriului simfonic iar Santa Cecilia este, categoric, o piatră de hotar în această privință. Aici, în Roma, în Parco della Musica, avem un amplu auditorium, o clădire mare pentru manifestări multi-art care sună într-adevăr excepțional pentru o orchestră.
Se poate vorbi despre o veritabilă istorie pe care o aveți cu acest ansamblu dar și cu repertoriul pe care îl aduceți pe afișele de la București, în acest an; îmi amintesc de seriile impunătoare cu simfoniile lui Mahler pe care le-ați dirijat la Paris ; pentru unii pare poate neobișnuită combinarea Simfoniei a IV-a de Mahler cu o simfonie de Schubert în același program…
D.G.: Da, între Schubert și Mahler (luând în considerare mai ales primii ani creatori ai lui Mahler, anii în care a realizat și Cornul fermecat al băiatului) există o strânsă legătură prin alegerea simplității, a atmosferei de naivitate; eu cred că Simfonia a IV-a se reliefează (între celelalte) ca cea mai intimă dintre simfoniile lui Mahler și putem întrezări că un asemenea compozitor din secolul XX se întoarce spre trecut și parcă se întreabă: cum era viața pe vremea lui Schubert, cum era muzica pe timpul lui Schubert… dar nu stilul muzicii ci semnificația ei, experiența pe care o oferă! Muzica pentru toți, doar pentru bucuria delectării! De fapt, Simfonia a III-a de Schubert ilustrează foarte bine acest aspect, fiind o simfonie fără vreo punctare a contrastelor dramatice, așa cum se întâmplă și în Simfonia a IV-a de Mahler. Desigur, în cazul lui Mahler există o evidentă coordonată a omului din secolul XX: chiar dacă era fascinat de o lume ideală, așa cum părea să fie cea a epocii lui Schubert, nu a reușit să facă abstracție de realitatea, de necesitatea omului din veacul XX de a trăi între contraste, în dileme, cu elemente tragice uneori, cu durerea pe care pe care turnat-o atât de pregnant în alte simfonii… Pentru mine, Simfonia a IV-a este o călătorie, începută din experiența acumulată pe Pământ și condusă spre o transfigurare, care are loc în ultima mișcare pe care eu mi-o imaginez ca un Paradis, unde un mic îngeraș ne așteaptă în poarta Paradisului și ne primește binevoitor. Micul înger – soprana – ne povestește cât de frumoasă este viața acolo, prin simplitatea acestei vieți!
Deci, într-un anume fel, putem privi în universul celor două secole prin imaginația unui singur compozitor – Mahler, reunind în acest program și puterea fanteziei dar și evocarea realității… Este o propunere pe care ați făcut-o întâi publicului din Milano…
D.G.: Cu a IV-a de Mahler și simfonia a III-a de Schubert la Scala pe 21 septembrie.
Este ceva obișnuit vizita orchestrei din Roma la Milano?
D.G.: Da, dar nu știu când au cântat la Milano ultima dată; cred că s-a întâmplat oricum cu vreo doi ani în urmă sau poate patru, sau chiar cinci… Trebuie să fim foarte recunoscători pentru această ocazie deoarece în „perioada Covid” a fost un dezastru peste tot… Milano este orașul meu, acolo m-am născut și acolo trăiesc și este o mare onoare și o plăcere să vin cu Santa Cecilia în orașul meu!
Pentru primul dintre concertele de la București ați ales Simfonia a IV-a de George Enescu; cum de ați optat pentru acest opus?
D.G.: A fost realmente o provocare din anumite puncte de vedere dar este întotdeauna interesant să descoperi muzici noi, să descoperi muzică scrisă de compozitorul Enescu; este o lucrare foarte interesantă, în care se simte foarte clar influența Parisului, se întrevede măiestria orchestrației chiar dacă piesa a fost completată de Pascal Bentoiu – un alt compozitor – căci Enescu nu a apucat să o termine nici componistic și ca orchestrație. Ansamblul a abordat această lucrare chiar cu mult interes și noi ne străduim să o rezolvăm ca interpretare cât putem mai bine, cântând Enescu în țara lui.
Această apropiere a compoziției lui Enescu de atmosfera muzicală franceză v-a făcut să includeți în acest program și pagini de Debussy?
D.G.: Da, într-un fel mi se pare firesc, gândindu-ne la faptul că Enescu a petrecut așa de mult timp în Paris și că avem pe afiș un solist așa de mare precum pianistul Jean-Yves Thibaudet, care cântă Concertul de Ravel; mi s-a părut firesc să aduc în finalul serii o partitură care reprezintă una dintre cele mai cunoscute capodopere ale școlii muzicale franceze – La mer de Claude Debussy! Este un program foarte atrăgător, care să inspire publicul. Cu aceste două concerte avem ocazia de a aduce în orașul dumneavoastră două dimensiuni ale lumii muzicale: una care reliefează creația muzicală din Europa și marea, profunda tradiție austriacă și apoi marele repertoriu francez al secolului XX. In privința lui Jean-Yves Thibaudet, îmi amintesc că am cântat chiar acest concert acum câțiva ani la Paris, când eram la Orchestre Național de France și a fost un interpret absolut, foarte bun al acestui opus – este de altfel unul dintre cei mai buni soliști ai Concertului pentru pian de Ravel. A cânta cu el este de fiecare dată o bucurie.
Ce v-a rămas în memorie din precedentele zile petrecute la București?
D.G.: Am amintiri foarte frumoase de când am venit la București cu Orchestra Concertgebouw și cu Liviu Prunaru care a cântat acea „Rapsodie” (Capriciul pentru vioară și orchestră – n.r) și îmi amintesc cu plăcere de vizita făcută cu Orchestre National de France, când am cântat Mahler – Simfonia a IX-a cred, care a fost foarte călduros primită de un public excepțional. Nu am avut timp să vizitez orașul, căci atunci când ești în turneu ajungi în ziua concertului, mergi la repetiție, urmează concertul iar a doua zi repeți al doilea program și după concert pleci… Dar impresia a fost foarte pozitivă și aștept să mă întorc !
