După recitalul intens, pe alocuri punctat cu sclipiri de divă și actriță dramatică, am întâlnit în culise o Kristine Opolais încă și mai frumoasă decât pare a fi pe scenă. Artista este bine-cunoscută pentru expresivitatea ei înnăscută și aptitudinile de interpretare teatrală, lucruri care au contribuit la succesul pe unele dintre cele mai mari scene ale lumii. Printre alte instituții celebre cu care colaborează, la Royal Opera House din Londra, spre exemplu, este considerată unul dintre starurile „de neratat” în stagiunea 2017-2018.
Interviu de Cristina Enescu
Cum a fost experiența concertului din cadrul Festivalului George Enescu?
A fost prima mea apariție în România și, după cum știți, a fost organizat foarte din scurt, de fapt ca multe alte lucruri importante și bune din viața mea. Probabil că atunci când nu e timp de gândire, ești mai adevărat și mai onest. Am vrut să prezint un program care să fie un tribut pentru repertoriul pe care trebuia să îl cânte baritonul Dmitri Hvorostovsky. Am avut foarte puțin timp de pregătire pentru piesele de Ceaikovski și Rahmaninov, multe dintre care nu le mai cântasem niciodată. Scena scrisorii Tatianei din opera Evgheni Oneghin îmi este, însă, desigur, foarte familiară.
Dincolo de interpretarea intensă pe care ați oferit-o, această scenă a jucat și un rol important în viața dumbeavoastră. În anul 2004, așa vi l-ați apropiat pe dirijorul Andris Nelsons, actualul soț.
Aria aceasta are un loc special în inima mea. Tatiana se teme să își deschidă sufletul față de Evgheni, dar la sfârșit se decide și îi trimite scrisoarea de dragoste. Pentru ea este cu adevărat o iubire totală, nu doar o experiență sexuală, iar Oneghin îi va frânge inima.
Abia mult mai târziu, când deja eram căsătorită cu Andris Nelsons, am văzut un interviu în care Andris povestea că s-a îndrăgostit de mine în timp ce interpretam atunci acea scenă a scrisorii, pentru prima dată în viața mea.
„Îi place să joace și să creeze personaje”, spune despre dumneavoastră Roberto Alagna, iar Rene Fleming vă descrie drept „the total performer”. Ce înseamnă asta pentru dumneavoastră?
Nu știam despre acest compliment al lui Rene. Ea a fost prezentă în sală la debutul meu cu Rusalka de la München. Mă bucur să aud asta din partea unei persoane pe care o admir enorm. Primul meu concert solo, din 2010, a fost foarte mult inspirat de CD-ul ei cu Smetana și Ceaikovski sub bagheta lui Valery Gergiev (CD-ul se intitulează „Homage: The Age of the Diva”, 2006). Îl admir și pe Roberto, am jucat împreună în Manon Lescaut la Metropolitan Opera fără foarte multe pregătiri, iar la scurt timp după aceea și în Madama Butterfly. A fost o nebunie, dar și o experiență minunată să ne cunoaștem.
Pentru mine, a cânta și a interpreta formează o unitate. Inițial am vrut să fiu actriță, nu cântăreață de operă, așa că dacă eu nu cred în modul cum interpretez un personaj, asta va afecta și modul în care cânt.
De aceea o iubesc mult pe Maria Callas. Simt toate accentele pe care le puncta prin voce. A fost probabil una dintre cele mai criticate cântărețe din lume, dar a fost uriașă tocmai pentru că nu era niciodată aceeași. Cred că ar trebui să creăm emoții puternice nu doar printr-o tehnică vocală excepțională – dacă un cântăreț poate face asta, jos pălăria, e fantastic. Dar mie îmi place să exprim emoții în primul rând prin voce.
Mulți spun că, în vremea cinematografului și a multimedia, pentru a putea supraviețui și a atrage public, opera nu se poate concentra exclusiv asupra perfecțiunii muzicale. Sunteți de acord?
Clar. Dacă dorești doar un sunet perfect, cumpără un CD. La spectacolele live, însă, e nevoie de mai mult decât doar de o voce frumoasă. Ai nevoie și de voce și de tehnică, dar nu e suficient, nu va atinge inimile oamenilor. Trebuie să arăți o parte din sufletul tău. Amintiți-vă de Renata Scotto, Renata Tebaldi, Maria Callas.. Artiști mari care aduceau atât de multe în plus pe lângă o tehnică vocală excepțională. Tehnica se poate învăța, frumusețea vocii este un dat de la Dumnezeu, dar nu poți învăța să fii artist, ăsta e un dar. Noi canalizăm darul nostru către public. Nu poți învăța să fii artist, ăsta e un dar.
Nu poți învăța să fii artist, ăsta e un dar.
Spuneați că, acum 50 de ani, erau o mulțime de artiști corpolenți care interpretau excepțional, dar astăzi oamenii nu mai vor să vadă ”grași” pe scenă. Afectează asta experiența operei?
Da, cred că oamenii sunt înfometați de artă, dar din păcate, uneori, ca artist te gândești mai puțin la muzică și la magia interpretării pe scenă și mai mult la aspectul tău. Cred că este un trend care vine dinspre mass-media. E fantastic să ai un aspect fizic prezentabil, dar asta nu are mare legătură cu arta pe care o faci… Nu este un trend benefic pentru tânăra generație. În plus, dincolo de aspect… Vedeți, eu m-am născut în fosta Uniune Sovietică, deci am avut o viață destul de intensă și interesantă. Noi am trăit mai multe lucruri decât muzicienii care au crescut într-un mediu confortabil.
De ce credeți asta?
Pentru că am trecut prin multe experiențe diferite. Au fost vremuri în viața mea când nu aveam ce să mănânc. Cu cât treci prin mai multe experiențe dificile în timpul creșterii tale ca artist, cu atât arta pe care o faci va deveni mai colorată. Toată lumea mă întreabă dacă am luat lecții de actorie – nu, e pur și simplu rezultatul a ceea ce m-a învățat viața. Aud deseori că ”artiștii se bucură la fiecare reprezentație, tot timpul…”. Nu poți să fii plin de bucurie dacă suferi în timpul unui spectacol, dar trebuie să suferi dacă ești Tosca și ești onest cu tine însuți.Sau în actul al patrulea din Boema.
Sunteți o mare iubitoare a lui Puccini. Ce vă atrage la muzica lui?
Nu toată lumea poate cânta Puccini. Ai nevoie de o tehnică puternică. Orchestra are multă forță și sunet puternic, dar e o muzică de libertate și pasiune. Nu se întâmplă des ca, după ce au cântat Mozart, artiștii să meargă spre Puccini, cum am făcut eu, în general se îndreaptă spre Wagner sau Verdi. Puccini e o muzică cu care ori ești binecuvântat, ori nu ești, trebuie să vibrezi la muzica lui. Cunosc oameni care nu se simt deloc mișcați de Puccini.
Artiști sau membri ai publicului?
Artiști și chiar și unii dirijori. Mozart e iubit de toată lumea, dar pe Puccini trebuie să îl ai în voce. Pentru mine, cel mai dificil rol este Madama Butterfly, acolo trebuie să îmbini totul, trebuie să începi cu o voce dramatică, plină, dar apoi apari pe scenă ca o fetiță de 15 ani, cu o voce foarte simplă, care face conversație cu Pinkerton și Sharpless. Ce îmi place la Puccini este libertatea. Trebuie să dai 200% muzicii acesteia, dar a doua zi dimineață de simți din nou proaspăt, asta am auzit-o și de la alți artiști.
În 2014 ați fost anunțată cu 5 ore și jumătate înainte că va trebui să interpretați rolul Mimi din Boema la matineul de la Metropolitan Opera. Cum a fost povestea?
Cred că a fost o treabă de destin, mai ales fiind vorba și despre Puccini.. Directorul general al Metropolitan Opera, Peter Gelb, m-a sunat pe la 7 dimineața, cu o seara înainte avusesem prima mea Butterfly acolo și adormisem abia pe la 5. Am crezut că îmi cere să cânt Mimi în acea seară așa că i-am spus „îmi trebuie toată ziua ca să mă pregătesc, ultima mea Mimi a fost acum un an”, la care el mi-a răspuns „nu nu, nu avem toată ziua, trebuie să începem la 12.30”. Am fost șocată, am spus că nu pot, dar după 5 minute l-am sunat și mi-a spus ”știam că o să suni, ar fi o greșeală să refuzi”. Nu poți repeta astfel de experiențe, nu e sănătos, dar acea zi a fost specială. Peste 50 de ani, când o să vorbesc cu voce pițigăiată cu nepoții mei, o să le spun ” . „Da, nebunia aia e parte din istoria Metropolitan Opera”.
Nu a existat cântăreț care să nu fie la un moment dat criticat. Cum faceți față recenziilor negative?
Nu am fost niciodată norocoasă cu criticii, au fost doar câteva recenzii foarte calde despre mine. Pe undeva îmi amintesc mereu experiența Mariei Callas. Dacă alegi meseria de critic, trebuie să înțelegi că opinia ta este foarte subiectivă. Toți percepem spectacolele în modalități diferite. Cel mai bine, pentru un artist, cred eu, este să nu citească deloc recenziile.
Nu știați nici despre aprecierile lui Roberto Alagna sau Rene Fleming despre dumneavoastră?
Nu am știut. Noi, artiștii, ar trebui să fim mereu politicoși unii față de ceilalți. Am un mare respect pentru toți colegii mei, este foarte simplu să dai cu noroi în cineva. Artiștii trebuie mereu să se străduiască să fie la cel mai bun nivel al lor, dar ei sunt totodată și ființe umane, uneori au zile proaste, e normal.
Criticii își exprimă părerea, dar uneori ar putea să pună mai multă sensibilitate în modul în care o fac. Cuvintele chiar pot ucide.
În esență, de ce sunteți îndrăgostită de operă?
E un mare dar să poți fi cântăreț de operă profesionist. Nu am ales eu această meserie, mama mea a făcut-o pentru mine, eu doream să devin actriță. Desigur că unii compozitori îmi spun mai multe decât alții, însă în general simt că opera este un spațiu unde pot experimenta o mulțime de povești de viață și de destine. E fascinant. E mai bine să joci o dramă decât să trăiești o dramă în propria ta viață.
