După amiaza de 13 septembrie a fost rezervată la Ateneul Român Orchestrei de cameră a Filarmonicii germane din Bremen. Programul a debutat cu celebrul Concertino în stil clasic op. 3 de Dinu Lipatti. Piesa a fost dedicată profesoarei sale Florica Musicescu de către pianistul Lipatti, pe atunci în vârstă de 19 ani. Pornit deja pe calea succesului internațional, Lipatti a realizat această compoziție neoclasică de o puritate stilistică extraordinară. La zeci de ani distanță, un alt pianist tânăr îndrăgește lucrarea și se apropie cu emoție de ansamblul creației lipattiene, fiind convins că o poate aborda și o poate promova în viața de concert contemporană. Se cuvine să percepem realizarea sonoră de astăzi din această perspectivă. Tânărul muzician se numește Julien Lieben, este belgian de origine și are planuri mari pentru muzica lui Lipatti. Sub degetele sale, prima mișcare Allegro moderato a avut tonus și exuberanță juvenilă. Partea a doua, mișcarea lentă Adagio molto, s-a desfășurat în ton grav, cu impresionante inflexiuni declamatorii. Partea a treia, Allegretto, a fost depănată în sensul mișcării lineare a scriiturii solistice, iar ultima parte, Allegro molto, a cunoscut o abordare veloce, luminoasă, de o agilitate ritmică fără cusur. Întregul ansamblu a cântat cu temperament și voioșie, îndreptându-se energic către finalul luminos care a survenit simplu și parcă pe neașteptate. Solistul Julien Lieben s-a evidențiat prin agilitate, exuberanță, simplitate și acuratețe desăvârșită. Ovațiilor publicului, meritate din plin, el le-a oferit ca supliment ascultătorilor partea mediană a Sonatinei pentru mâna stângă semnată de Dinu Lipatti, pe care a cântat-o cu muzicalitate discretă, intimă.
Al doilea punct al programului a cuprins Concertul op. 26 în sol minor pentru vioară și orchestră de Max Bruch, având-o ca solistă pe Arabella Steinbacher. Lucrarea a debutat cu cadența viorii, spectaculoasă și acrobatică. Mișcarea însuflețită Allegro moderato a avut patos convingător, apoi a trecut în Adagio, partea lentă, cu o temă de o melodicitate divină. Succesul deplin al concertului a fost asigurat de finalul Allegro energico, interpretat energic și intens. Suplimentul oferit publicului cu simplitate interiorizată a fost un coral de J. S. Bach, cântat în reculegere, cu devoțiune religioasă.
Solista Arabella Steinbacher, născută la München în anul 1981 din mamă japoneză și tată german, s-a plasat de foarte tânără în rândul marilor performeri, obținând numeroase premii, colaborând cu mari dirijori și ansambluri faimoase. Totodată are un portofoliu important de înregistrări de referință.
În continuare, orchestra de cameră din Bremen a interpretat Passacaglia op. 1 de Anton Webern. Lucrarea a fost concepută înainte ca autorul să se fi alăturat lui Arnold Schönberg și Alban Berg în ceea ce s-a numit ulterior cea de a doua școală vieneză. Tema Passacagliei a fost expusă liniștit, lent, expresiv. Diferitele variații ce urmează au răspuns întrebării: ce se poate construi pe fundamentul acestui subiect? Mișcările interioare ale discursului au făcut astfel încât să fie atinse limitele folosirii sistemului tonal în compoziție. Cele mai neașteptate combinații melodice, ritmice, dinamice, contrapunctice, de timbru au fost abordate în orchestrație și evidențiate în actuala interpretare. Urmărind evoluția discursului, asistăm la despărțirea dramatică de tonalitate, înainte de fenomenul dezintegrării acesteia, pentru a fi înlocuită de atonalism și apoi de sistemul dodecafonic.
În încheierea concertului am ascultat lucrarea Appalachian Spring a compozitorului american Aaron Copland. Primăvara appalașă a apărut în prima versiune pentru balet în anul 1945 și apoi a cunoscut o versiune orchestrală în opt numere. Primul tablou evocă trezirea naturii, cu iluminarea treptată a peisajului. Semnale de corn și crâmpeie de cântece plutesc în văzduh. Un atac surprinzător introduce o mișcare veselă de dans. Un alt grup de personaje intră în scenă și pornește o urmărire nelămurită, cu întreruperi ale cântului corzilor și al suflătorilor, cu solo-uri și chemări duioase ale clarinetului și oboiului. Bașii încheie mișcarea pe un sunet lung. Un alt episod de dans ghiduș își face apariția, în compania voioasă acelorlalte grupuri sonore. Accente apăsate dau greutate pașilor de dans, pe un schimb de întrebări și răspunsuri între corzi și percuție alături de suflătorii gravi. Fagotul prezintă o temă cantabilă, cu caracter idilic. Dansul general se reia pe grupe și în ansamblu, cu schimbări repezi de ritmuri și culori timbrale. Toată lumea e antrenată în sărbătoarea primăverii. Un iureș general încheie mișcarea în vârtej, dar din când în când se interpun momente de visare, suspine ale corzilor sau melopeea unui clarinet singuratic. O altă mișcare sugerează tropotul domol al cailor. Un cântec ca un imn e intonat în tutti, iar în cele din urmă murmurul grupurilor de instrumente se topește în peisaj. După o liniște prelungită, în sala de concert au izbucnit ovațiile publicului încântat de magia spectacolului sonor la care a participat, apropiindu-se de o lume atât de îndepărtată în spațiu, dar atât de aproape de suflete. Dirijorul de origine română Cristian Lupeș a asigurat cu inspirație și eficiență maximă coordonarea unor ansambluri și soliști cu specific deosebit, a pus în evidență o multitudine de stiluri și tendințe componistice, demonstrând o solidă știință a conducerii muzicale de nivelul cel mai elevat.
A fost un concert interesant și instructiv, menit să răspundă curiozității acelor ascultători care sunt mereu avizi de a afla noi și noi ipostaze ale fenomenului sonor universal.
Articol realizat de Lavinia Coman
