Sala Mare a Palatului a găzduit din nou un concert cu lucrări din secolul al XX-lea, într-un program care a cuprins opusuri din creația a trei monștri sacri: Bartók, Prokofiev și Enescu în viziunea unor artiști destul de tineri: dirijorul Sanntu-Matis Rouvali de 35 de ani și solistul Nemanja Radulović de 36 ani, în compania unei orchestre engleze foarte bune, Philharmonia din Londra. Ce repede se schimbă generațiile, ce repede au trecut 20 de ani… Parcă ieri, tânărul Radulović în prag de adolescență evolua pe scena Sălii Radio în Concertul de Beethoven, pentru care a primit premiul I la Concursul „George Enescu” din acel an! Stranie întâmplare… pe wikipedia nici nu se află menționat acest premiu la rubrica AWARDS! A fost chiar așa de puțin, chiar așa de neînsemnat? Este Concursul „Enescu” mai prejos de „Lipizer” sau cel de la Hanovra?
Cu aceste nedumeriri am început să ascultăm Suita de dansuri Sz.77 de Béla Bartók, scrisă în anul 1923 pentru aniversarea unificării Budapestei. Suita are 6 părți, fără titluri specificate, și doar după sonoritate și ritm poate fi dedusă apartenența etnică: turcă (arabă), valahă și ungară. Să nu ne închipuim că a fost o suită „clasică”, după tiparul bine cunoscutelor Dansuri românești Sz 56 BB68. Titlul a fost doar un pretext pentru o lucrare de mare modernitate care aduce o muzică frustă, cu contururi crenelate, cu ritmuri aksak („șchioape”, asimetrice) dintre cele mai complicate și cu o orchestrație care folosește timbrurile grave ale instrumentelor de suflat alături de o percuție foarte activă. Aceasta din urmă funcționează ca un „driver” care conduce întregul discurs muzical presărat cu disonanțe cât cuprinde (celebrele axe bartókiene și moduri specifice zonei în care a trăit compozitorul), toate excelent administrate de dirijorul Rouvali.
În continuare violonistul Nemanja Radulović a evoluat într-una dintre cele mai frumoase pagini din literatura violonistică a secolului XX: Concertul nr.2 op. 63 în sol minor de Prokofiev (1935). Lăsând la o parte veșmintele insolite în care probabil artistul se simte bine, îl inspiră și au ceva semnificații, interpretul a prezentat un Prokofiev foarte personal, fără să încalce totuși „tradiția”. Concertul a fost conceput de către compozitor, implicit de către interpreții care i-au găsit adevăratul sens, ca un arc mare, care trece oarecum pe nesimțite dinspre diafan spre grotesc, dinspre angelic spre demoniac, spre o angoasă rece, pe marginea terorii. Un exeget afirma că în cazul de față Prokofiev este o voce ciudat de solitară care deschide ușa către o dramă neliniștitoare, plină de anxietate rece cu accente de teroare brutală. Violonistul a schimbat cumva caracterul temelor prin culori și nuanțe aplicate la nivel motivic chiar în interiorul frazei. Temei I i-a imprimat un caracter misterios nedefinit, într-o nuanță de piano, despre a cărei evoluție pluteai în necunoscut, iar pe cea de-a doua, care duce cu gândul la romantismul desăvârșit din Romeo și Julieta, a scos-o în relief, i-a sporit senzualitatea – totuși în limitele unui bun gust –, profitând de aspectul meandric pe care evoluează melodia și de suportul armonic atât de prokofiev-ian. Și de aici a pornit „marea aventură”: încet-încet, neliniștea a cuprins din ce în ce mai mult discursul muzical până s-a dezlănțuit în finalul Allegro ben marcato. Tempo-ul s-a dezvoltat într-un iureș în care interpreții nu s-au bazat doar pe acumulările sonore din partitură ci i-au subliniat sarcasmul și violența printr-un joc al replicilor solist – orchestră, prin agogică, toate acestea marcând noul val de teroare (desigur, pentru Prokofiev avea să fie un gest profetic). A fost o întreprindere temerară, care a demonstrat o cunoaștere și stăpânire globală a partiturii presărate cu nenumărate distorsiuni ritmice și pasaje foarte dificile. Nemanja Radulović a fost un interpret ideal pentru o asemenea viziune, cu o paletă timbrală inimaginabil de bogată și eficient folosită, cu posibilități tehnice din cele mai surprinzătoare… Iar dirijorul Rouvani s-a dovedit „însoțitorul de drum ideal”. Bisul, Sarabanda din Partita a II-a de Bach s-a apropiat mai mult de stilul clasic interpretativ fără a-i răpi nimic din marile înțelesuri pe care le cuprinde. Foarte frumos!
După pauză am ascultat cu multă atenție Simfonia a treia în Do major op.21 de Enescu. Este un eveniment deosebit atât pentru interpreți dar mai ales pentru ascultători, pe care nemaipomenita diversitate și suplețe a maselor sonore, circulația stereofonică a sunetului precum și subtilele țesături camerale îi supune la o concentrare maximă. Simfonia a III-a a fost considerată una cu semnificații cosmogonice, „în care luminilor terestre din prima parte le răspund, pe deasupra lucirilor infernale ale părții a II-a, luminile celeste din final” (Pascal Bentoiu – Capodopere enesciene). Acestea fiind spuse credem că trebuie asimilată o literatură vastă pentru a înțelege cât de cât ce se întâmplă cu adevărat în interiorul unei asemenea simfonii, iar nouă, simplilor muritori, nu ne rămâne decât să facem o purificare în această baie sonoră, hipermobilă, realizată prin meandre melodice și infinite irizări timbrale și armonice. Aparatul orchestral de dimensiuni duse la extrem, în care sunt folosite toate instrumentele posibile dintr-o orchestră europeană, permite urmărirea evoluției nucleelor tematice care sunt ascunse în țesătura contrapunctică sau, dimpotrivă, expuse elegant de către instrumente soliste într-o ambianță de mare transparență. Apogeul l-a constituit partea a doua, al cărei dramatism dus la extrem a fost realizat la superlativ de către compartimentele de suflat din alamă și pe urmă din lemn, alături de cei 6 percuționiști. Dirijorul a realizat foarte bine acea acumulare a materialului sonor care atinge o intensitate și expresie apocaliptice în repriză, fiind susținut de alămuri și de celelalte instrumente care „se zbat” în registrul supra acut. Această explozie de rău încarnat, după cum se exprimă compozitorul Pascal Bentoiu, apare într-un unison strâmbat parcă de comentariile lemnelor, de triluri, de vaga heterofonie între corni și celelalte grupuri instrumentale. Dirijorul a avut de partea lui o orchestră foarte bună, un concert-maestru ale cărui intervenții au respectat, atât cât a fost și este posibil, spiritul și sunetul viorii enesciene, instrumentiști dispuși să se apropie cu multă atenție de o asemenea partitură. Ca fapt divers, întregul compartimentul al suflătorilor de lemn nu s-a retras în pauză ci a repetat în surdină pasajele dificile, astfel că a rămas încălzit pentru începutul simfoniei. Despre realizarea celei de-a doua mișcări se poate spune că a impresionat întru totul, smulgând aplauze (ceva mai puțin dorite…) de la un segment al publicului. Desigur, tensiunea creată de această muzică „de sfârșit de lume” nu lasă pe nimeni indiferent… Finalul a adus o viziune paradisiacă înfăptuită prin introducerea în scop coloristic a vocilor și mixarea lor cu aparatul orchestral, încă lărgit față de mișcările anterioare, și a orgii. Nu știm dacă dirijorul a consultat literatura românească despre acest opus, dar realizarea lui Lento ma non troppo a confirmat ceea ce același compozitor îndrăgostit de Enescu spunea : Se prezintă ca un lent „voiaj printre constelații necunoscute, printre roiuri de preafericiți, în căutarea stabilității punctului fix, poate acel Amor che muove il sole e l΄altre stele, și pe care muzicianul îl află în pacea unui Do final, în registrul extrem de grav, un fel de sunet primordial care le-a absorbit pe toate celelalte”( Op. cit).
Articol realizat de Corina Bura
