În perioada 5-7 mai, Festivalul și Concursul Enescu online prezintă un concert romantic și plin de emoție, cu lucrări de Enescu și Ceaikovski, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii din Monte Carlo și a doi dintre dintre cei mai bine cotați muzicieni ai momentului – violoncelistul Gautier Capuçon și violonistul Maxim Vengerov, care se află și la pupitrul dirijoral.
Concertul a avut loc în cadrul Festivalului Internațional George Enescu din septembrie 2019 și a debutat cu sunetul viorii lui Maxim Vengerov în interpretarea Baladei de George Enescu. În continuarea programului, Vengerov a rămas la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Monte Carlo, iar alături de ei a urcat pe scenă violoncelistul Gautier Capuçon, la rândul său un artist carismatic și convingător. Au oferit publicului un program de un romantism profund, dedicat muzicii lui Ceaikovski, ce a culminat în partea a doua cu Simfonia a VI-a, Patetica.
Maxim Vengerov se bucură de recunoaștere internațională atât în calitate de dirijor, cât și de violonist. Cântă la o vioară Stradivarius Kreutzer din 1727 și este câștigătorul unui premiu Grammy (2003) și al Premiului Gramophone pentru artistul anului, în 2002. Fiind o prezență constantă pe scene importante din toată lumea, printre proiectele sale recente se numără și deschiderea stagiunii 2018/19 a Orchestrei Teatrului Scala din Milano, colaborări ca artist în rezidență cu Filarmonicile din Monte Carlo și Paris, precum și numeroase recitaluri în SUA, China și Europa.
Gautier Capuçon este apreciat pentru virtuozitatea sa exuberantă și pentru sonoritatea expresivă pe care o conferă violoncelului său Matteo Goffriller din 1701. Înregistrând exclusiv pentru casa de producție Erato (Warner Classics), Capuçon a câștigat numeroase premii și semnează o discografie vastă. Cele mai recente albume ale sale cuprind colaborări cu muzicieni renumiți, precum Yuja Wang (Sonata în la major de César Franck, în 2019), Martha Argerich și Bernard Haitink (Schumann, 2018) și, respectiv, cu Orchestra de Cameră din Paris, pianistul Douglas Boyd și oboistul Jérôme Ducros (Intuition, 2018). Capuçon este un veritabil ambasador al muzicii pentru violoncel, fiind fondatorul și coordonatorul unei Masterclass de violoncel la Fundația Louis Vuitton din Paris, ce își desfășoară activitatea în noul Auditorium creat de arhitectul Frank Gehry.
Strălucirea soliștilor este potențată în acest concert de Orchestra Filarmonicii din Monte Carlo. Fondată în 1856 și denumită inițial „Orchestre du Nouveau Cercle des Etrangers”, Orchestra Filarmonicii din Monte Carlo ocupă astăzi un loc de seamă în lumea muzicală internațională. Îmbinând tradiția și modernitatea, orchestra interpretează atât lucrări simfonice din marele repertoriu clasic, cât și compoziții mai rar prezente pe afișele concertelor, precum și piese contemporane din creația lirică și coregrafică. Numeroase premiere mondiale au fost oferite la Monte Carlo începând cu anii 1900, autori precum Massenet, Puccini, Ravel, Mascagni, Fauré sau Poulenc găsind în acest ansamblu un partener ideal pentru interpretarea compozițiilor lor. Muzica contemporană a fost, de asemenea, o prezență constantă în stagiunile OPMC, incluzând în program compoziții de Henze, Dutilleux, Pärt, Lutosławski, Penderecki, Holliger, Ligeti, Takemitsu. La conducerea Orchestrei Filarmonicii din Monte Carlo s-au succedat, din 1856 până în zilele noastre, nume de rezonanță, precum Alexandre Hermann, Léon Jehin, Henri Tomasi, Edouard van Remoortel, Igor Markevitch, Lovro von Matačić, Lawrence Foster, Yakov Kreizberg și Gianluigi Gelmetti. Începând cu stagiunea 2016-2017, dirijorul japonez Kazuki Yamada a fost numit director artistic și muzical al Orchestrei Filarmonicii din Monte Carlo.
Detalii despre program (text de Corina Bura)
George Enescu Balada pentru vioară și orchestră
MAXIM VENGEROV vioară
Piotr Ilici Ceaikovski Andante Cantabile în si major pentru violoncel și orchestră
Piotr Ilici Ceaikovski Variațiuni pentru violoncel și orchestră pe o temă rococo op. 33
GAUTIER CAPUÇON violoncel
Piotr Ilici Ceaikovski Simfonia a VI-a în si minor op. 74, Patetica
Adagio-Allegro non troppo / Allegro con grazia / Allegro molto vivace / Adagio Lamentoso
George Enescu (1881-1955) a compus Balada pentru vioară și orchestră op.4a în 1895, când avea numai 14 ani, iar prima audiție a lucrării avut loc abia în 1963. Balada are o structură tripartită, linia melodică principală fiind de o rară cantabilitate, iar violonistul are oportunitatea de a se desfășura tehnic pe întreaga suprafață a coardei sol. Partea mediană este dramatică, cu accente ceva mai pronunțate, iar dimensiunea redusă nu alterează minunata pace pe care o degajă această îndrăgită piesă.
Andante cantabile pentru violoncel și orchestră reprezintă cea de-a a doua mișcare a Cvartetului de coarde nr. 1 în re major op. 11, compus de Piotr Ilici Ceaikovski în 1871. Autorul însuși a realizat, în 1888, un aranjament pentru violoncel și orchestră de coarde. Această piesă plină de melancolie are la bază un cântec popular. Lev Tolstoi, în onoarea căruia a fost interpretat Cvartetul, a fost emoționat până la lacrimi de profunzimea partiturii. Melodia temei secunde, în re bemol major, va fi folosită mai târziu de mare cântăreață americană de jazz Connee Boswell ca punct de pornire pentru cunoscutul său cântec On the Isle of May, lansat în 1940. Finalul piesei aduce în atenție o cadență de mare efect.
Variațiunile de Ceaikovski pe o temă rococo pentru violoncel și orchestră op. 33 au fost compuse în 1876. Lucrarea începe cu o scurtă introducere orchestrală urmată de expunerea temei, căreia Ceaikovski îi conferă un aer retro, de secol XVIII. Unele variațiuni folosesc violoncelul pentru expunerea unor linii melodice încărcate de lirism, altele lansează instrumentul în cadențe grandioase sau pun în valoare virtuozitatea solistului.
Simfonia a VI-a op. 74 este ultima lucrare a lui Ceaikovski și a putut fi ascultată sub bagheta autorului cu doar nouă zile înainte morții sale (1893). Denumirea Patetica face referire la o trăire pasională, plină de emoție. S-a presupus că Simfonia ar fi avut un „program ascuns”, idee pe care autorul a confirmat-o fără să-i divulge însă conținutul. Înțelegem totuși că autorul face aluzie la puterea ursitei, a destinului, atât în viață, cât și în moarte. Partea I, Adagio-Allegro non troppo, este dinamică, plină de viață, de pasiune, de încredere și sete de acțiune. Are o dezvoltare energică și culminații uriașe susținute de percuție și de alămuri. Repriza va aduce tema secundă în prim plan, iar coda, în două faze, epuizează sonoritatea în pianissimo. Partea a II-a, Allegro con grazia, are o formă tripartită, fiind descrisă ca un „vals domol” care emană mult lirism. Partea a III-a, Allegro molto vivace în caracter de marș, este extrem de dinamică, de mare anvergură. Mișcarea se termină cu o codă triumfalistă, confundabilă aproape cu un final de simfonie, care maschează însă înfrigurarea anticipării unui final real. Partea a IV-a, Adagio Lamentoso, este un amestec de sonată cu rondo, iar tema principală, expusă fără alte pregătiri, traversează toată mișcarea. Dezvoltarea este impetuoasă, susținută de aceeași percuție și de alămuri ca în partea I, dar tema principală șerpuiește fatal și se termină în ritmul obstinat (ostinato) al contrabasurilor, în bătăile unei inimi care se stinge, în solitudine și durere.
credit foto: Cătălina Filip
