Caracterul relativ omogen al unui program poate fi cu două tăişuri: pe de o parte există riscul monotoniei expresive, pe de alta, se poate obţine un traseu captivant, global, prin alcătuirea înţeleaptă a ordinii pieselor, ceea ce, lăudabil, s-a întâmplat în ziua de 4 septembrie la Sala Radio; deşi diferite stilistic, primele trei lucrări au împărtăşit un ethos al tensiunii în creştere de la una la cealaltă, pentru a se finaliza exploziv prin concertul de pian ca un foc de artificii; un tur de forţă în interpretarea energică şi convingătoare a Orchestrei Filarmonicii „Transilvania” din Cluj-Napoca.
Simfonia Aforistică, de Cornel Ţăranu, operează cu o aproape austeră economie de mijloace, instaurând o stare tensionată folosindu-se, practic, de o unică celulă, un leitmotiv ce aminteşte de semnalele unui bucium. Lucrarea poate fi, astfel, văzută ca un studiu în dezvoltarea unei idei cu dimensiuni sonore reduse, a unui motiv muzical. Însă motivul capătă diferite înfăţişări, fiind totodată leitmotiv în forma sa imediat-recognoscibilă cât şi cărămidă în structura muzicală. El trece prin comprimări, dilatări, dezvoltări, ornamentări, suprapuneri – se multiplică şi formează însăşi materia muzicală. Piesa e condusă de o pulsaţie relativ regulată de trei pătrimi (ritm de vals), unde cei trei paşi nu au un profil perceptibil, ci primul timp este accentuat prin impulsurile tensionate ale orchestrei, care parcă pândeşte din întuneric. Peste acest strat apar semnalele, când în unisonul corzilor, când la alamă, chiar şi la pian, uneori redus la două sunete, alteori extins; este, în esenţă, balansul unui interval de septimă, semnal ce primeşte răspuns din diferite zone ale orchestrei. Efectul sonor este de suspans aerisit, căci orchestra este, de asemenea, folosită cu economie, greutatea mesajului aflându-se deopotrivă în ceea ce nu se spune, în spaţiile dintre sunete, dintre timpi. Îmi imaginez că ascultătorul obişnuit aşteaptă o concluzie sau o rezolvare, dar aceasta nu vine, parcursul fiind unul unitar, aşezat în acest singular loc-atmosferă de suspans, în care ai sentimentul că avansezi (fiind, deopotrivă, ,,prins în loc”) şi că ceva urmează să apară ,,după colț”. Faptul că acel ceva nu apare poate fi în sine un mesaj şi de fapt este vorba de însăşi emoţia expectativului şi a unei oarecare anxietăţi, ce are drept caracteristică senzaţia ameninţării fără realitatea acesteia. Durata este, după cum sugerează şi titlul, miniaturală, simfonia având 12 minute.
Wenn du dem Wind, pentru mezzosoprană şi orchestră, de Pascal Dusapin, preia ghemotocul de tensiune şi îl agravează, pe de o parte prin intensitatea emoţională ce trece în zona de aproape visceral, pe de altă parte prin registrul literalmente grav în care ,,locuieşte’’ orchestra ce ţese o magmă continuă, întunecată, apăsătoare şi totodată subtilă, căci se insinuează cu o particulară lentoare vâscoasă. Desigur prezenţa vocii umane şi a partiturii vocale cu suflu expresionist pune pecetea dramatismului, partitură susţinută de interpretarea consistentă şi convingătoare, excelentă, a mezzosopranei Iulia Merca. O anumită rarefiere prevalează şi aici, lumina ce dă contururi clare fiind concentrată pe elementul vocal; masa orchestrală operează deseori în penumbră şi se resimte acest joc al distanţelor în spaţializarea dintre voce şi orchestră. Am găsit fascinantă relaţia dintre cele două, textura instrumentală fiind când subpământeană, când învăluind vocea în forţe nevăzute, în asentiment cu incantaţiile protagonistei ce pare a le controla – căci ea mereu dă tonul iar forţele, această magie întunecată şi captivantă, îi urmează, amplificând ceea ce ea iniţiază. Înrămată de o melancolică melodie minoră, lentă, aproape parlando rubato a harpei, la început şi la încheiere. O lucrare marcantă, în care eu am regăsit o impecabilă măiestrie pe care poate nu aş şti să o articulez în cuvinte.
In me la morte, pentru soprană şi orchestră, de Jiří Kadeřábek, porneşte de la două poezii scrise de Michelangelo Buonarotti. Soprana Diana Ţugui are parte de o ,,încercare’’ a versatilităţii expresive, pe care o susţine cu forţă şi cu dăruire, traseul narativ-emoţional fiind unul variat. Începutul de o luminozitate impresionistă este urmat rapid de linia flautului drept, care ne introduce în povestea surprinzătoare, căci găsim că dramatismul ca element expresiv principal se află în continuare pe scenă – de data asta într-o manieră mult mai directă. Lovirea percutantă, ritmică, a corzilor grave susţine tensiunea, cu un efect ce aminteşte de sonorităţile focului, mocneli ce pot oricând deveni un incendiu – câte o văpaie îşi face apariţia prin acumulările ascendente ale suflătorilor; această construcţie se intercalează cu pasajele solo ale flautului drept. Secţiunea centrală dezvăluie o serenitate îndurerată, marcată de o speranţă timidă. Contrastul vine şi din atemporalitatea ţesăturii sonore în durate extinse, faţă de ritmicitatea vădită anterior. Proeminenţa registrelor acut şi mediu duce la un sentiment de înălţare, luminos prin diatonismul ce se prefigurează pe nesimţite, surprinzător şi totodată absolut firesc, într-un citat al alamei, cu iz baroc (citatul este, însă, din Benedictus-ul Missei Papae Marcelli a compozitorului renascentist Giovanni Pierluigi da Palestrina). După încheierea citatului muzical observăm ţesătura orchestrală neîntreruptă, peste care linia vocală delicată, pură, este însoţită de melodia luminos-melancolică a viorii solo, cu frumuseţea unui zbor. O lucrare captivantă prin traseul său narativ bogat, prin partitura vocală şi prin contrastul citatelor tonale, integrate firesc.
Efervescenţă. Dacă cele trei lucrări precedente erau marcate de un soi de aşteptare, Concertul pentru pian, Gran Toccata, de Dieter Ammann, e aici şi acum. Tumultoasă, virtuoză, rapidă, Gran Toccata e un grand finale frenetic şi exploziv. Ritmicitatea devine însăşi materia de bază, lutul de sub degetele pianistului, ale cărui rapide scări descendente-spiralate o tot iau nebuneşte de la capăt, ca o iluzie optică escheriană. Totuşi, în mijlocul tuturor aceste învolburări tensionate există optimism, o poftă de viaţă. Nebunia incontrolabilă, obsesia, nu denotă, în mod surprinzător, ceva distructiv. Aglomeraţia sonoră e contrabalansată de pasaje rarefiate (misterioase, în expectativă dar strălucitoare), în care densitatea orchestrală se evaporă temporar. Cadenţele pianistice de mare agilitate amintesc de pianistica lui Ligeti (în special de studiile sale pentru pian), dificultatea tehnică căpătând dimensiunea lejerităţii în interpretarea pianistului Andreas Haefliger. Întâmpinăm, pe tot parcursul, şi sonorităţi luminoase. Cred că e imposibil să nu te gândeşti şi la jazz în anumite momente; nu e nimic explicit, ci cât se poate de discret şi chiar posibil neintenţionat, dar câte ceva din ritmuri, accente, sonorităţi ale percuţiilor particulare folosite, orchestraţie, armonie, pot aminti de acea zonă – dar, cum spune şi compozitorul, depinde de perspectivă, căci aceleaşi elemente pot fi atribuite şi altor surse (până la urmă şi jazzul are diverse surse de inspiraţie), cum ar fi mai-sus menţionatul György Ligeti sau muzica spectrală. Spre final se realizează un efect fascinant, de glisare cromatică ascendentă lentă, cu atât mai interesantă prin faptul că pianul, prin imposibilitatea de a reda glissando, se reliefează deasupra orchestrei texturale. Menţionez că am ascultat şi anterior concertul, pe youtube, unde am avut experienţa unei clarităţi sonore, în care se puteau depista mai bine instrumentele şi straturile orchestrale, poate datorită faptului că era înregistrat, iar pe viu întâmpinăm şi acustica sălii de concert… Însă aici mi-a sunat mai gălăgios, puţin haotic, păstos sunetul global. Mi-a părut puţin rău că publicul din sală nu a cunoscut lucrarea în aceeaşi claritate, însă interpretarea orchestrei a fost una implicată şi energică. Un concert pentru pian absolut captivant prin exuberanţa sa de şampanie în plină sărbătoare. Dimensiunea restrânsă a publicului nu a desemnat vreo lipsă de entuziasm, căci în aplauzele acestuia pianistul s-a întors pentru bis: un pasaj cadenţial din Gran Toccata, învolburat şi marcat de virtuozitate.
Articol realizat de Irina Vesa
