Nicolae Moldoveanu – dirijor și organist elvețian de origine română, aclamat pe marile scene ale lumii atât în repertoriul simfonic, cât și cel de operă
Cum caracterizați prezența dumneavoastră la Festivalul George Enescu?
Mă aflu pentru a doua oară la Festival, după participarea de acum doi ani, când am dirijat ceva cu totul diferit, respectiv muzică contemporană. Mă simt onorat să fiu din nou invitat la un eveniment care reprezintă la cel mai înalt nivel scena muzicală din România. Sunt foarte fericit că voi putea prezenta publicului una dintre cele mai frumoase lucrări semnate de Mozart în compania unei orchestre, a unui cor și a unui grup de soliști vocali de excepție. În România, astfel de situații apar de cele mai multe ori doar în condițiile oferite de un festival de anvergură. Ar fi de dorit ca, încet, încet, și orchestrele și corurile românești importante să fie invitate la rândul lor la marile festivaluri din străinătate și să aibă acces la scenele care contează.
Colaborarea dintre dumneavoastră și London Mozart Players datează de mai bine de douăzeci de ani. Care este secretul acestei relații fericite?
În anii 1990, deși trăiam în Elveția și studiasem în Marea Britanie, situația actelor mele nu era lămurită, românii fiind încă priviți cu suspiciune, deși eu părăsisem România cu mult înainte de 1989. Practic, prima expreiență cu London Mozart Players a fost una ratată. Îmi făcusem deja o bună reputație după experiența de dirijor rezident al Orchestrei Simfonice și al Orchestrei de Cameră din Bournemouth și la invitația ansamblului londonez m-am trezit că nu am drept de lucru. Așa că m-am dus în sală, ca spectator, dar concertmaistrul m-a văzut și, adresându-se publicului, a ținut să spună că dirijorul care ar fi trebuit să fie la pupitru în acea seară nu a primit permisiunea autorităților, dar se află în sală. Această solidarizare a orchestrei mi s-a părut formidabilă și foarte încurajatoare. Ulterior am început să lucrăm foarte aplicat pe repertoriul baroc și clasic și împărțeam programele cu Andrew Parrott și James Galway, printre alții. Se cânta enorm, pentru că nu trebuie să uităm că în Anglia avem ziua și concertul, într-un sistem în care se face o singură repetiție pentru un program. Îmi amintesc cum într-o săptămână dădeam șase concerte cu patru programe diferite. Trebuia, deci, să fii foarte abil, nu doar în capacitatea de asimilare, dar și de organizare. Cu London Mozart Players am acoperit un repertoriu foarte vast, apărând cu ei inclusiv în calitate de solist, în concertele pentru orgă de Handel sau în Brandenburgicul nr. 5 de Bach. Pasiunile de Bach, simfoniile și concertele de Mozart și Haydn erau, de asemenea, la ordinea zilei. Acea perioadă, a deceniilor din jurul trecerii dintre milenii, au însemnat epoca de aur a orchestrelor de cameră britanice, în centrul cărora se situa celebra Academy of St Martin in the Fields, condusă de Sir Neville Marriner. Am colaborat atunci și cu Scottish Chamber Orchestra, cu English Chamber Orchestra, City of London Sinfonia, English Sinfonia și altele. Unele dintre ele nici nu mai există, dar efervescența acelor ansambluri, a scenei simfonice camerale de pe Insulă, rămân amintiri de neuitat. Pe lângă toate acestea, ceea ce a devenit parte din educația mea a rezultat din tradiția minunată a orchestrelor britanice de a dezvolta simțul unității și al perfectei colaborări prin susținerea vieții sociale. Înainte și după repetiții, ca și după concerte, muzicienii se întâlnesc în culise sau în puburi, schimbă idei și împărtășesc experiențe nu doar din sfera profesională, ci și personală, iar această atmosferă colegială și de apropiere umană contribuie foarte mult la succesul artistic.
Programul prezentat împreună cu London Mozart Players este alcătuit, inevitabil, din muzică de Mozart. Ce îl face totuși special?
Un aspect special îl constituie reîntâlnirea mea cu prestigiosul Cor al Filarmonicii George Enescu, cu care am colaborat în repetate rânduri în trecut. Îmi amintesc că am cântat împreună repertorii dintre cele mai diverse, de la Bach la oratoriile britanice de Walton şi Holst, dar şi Oedipux Rex de Stravinski şi, recent, Oratoriul de Crăciun de Paul Constantinescu. În ce privește Missa în do minor de Mozart, este cunoscut faptul că lucrarea a rămas, din păcate, neterminată, la fel ca și Recviemul, chiar dacă din motive total diferite. Există, ca atare, diferite versiuni ale partiturii, și fiecare dirijor își asumă răspunderea de a alege una dintre ele. În cazul de față, am ales cea mai nouă ediție, apărută în 2018, la editura Breitkopf. Există o mulțime de alte detalii care privesc interpretarea unei asemenea lucrări în concert, dar m-aș opri asupra unuia singur, care probabil că unora dintre cei prezenți sală le va sări în ochi. Deși Ateneul Român deține o spelndidă orgă de concert, ea nu va fi folosită, întrucât aparține unei alte perioade istorice, iar acordajul este diferit de cel al ansamblului britanic, care, conform tradiției locului, este acordată ceva mai jos decât pe Continent. De aceea, vom folosi o așa-zisă orgă-pozitiv, care va fi adusă de la Brașov.
Înainte de lucrarea vocal-simfonică, se va cânta Concertul nr. 4 pentru corn de Mozart, și trebuie să spun că sunt nerăbdător să-l cunosc și să lucrez cu Felix Klieser, un artist cu totul excepțional, așa cum publicul va avea ocazia să constate pe viu, care s-a născut fără brațe, cântă la corn cu piciorul stâng și face o carieră senzațională.
Interviu realizat de Mihai Cojocaru
