Între 29 aprilie și 1 mai, Festivalul și Concursul George Enescu online prezintă un concert ai cărui protagoniști demonstrează fără putință de tăgadă justețea afirmației că “muzica este limbajul universal al omenirii” (H. W. Longfellow). Concertul a avut loc în cadrul Festivalului Internațional George Enescu din 2019, iar protagoniștii sunt muzicienii din Orchestra Română de Tineret, dirijorul Michael Sanderling și, în postura de solist, pianistul Nobuyuki Tsujii.
Temele Concertului românesc de György Ligeti s-au pliat perfect pe avântul tineresc al ansamblului. Cu Nobuyuki Tsujii la pian, Concertul nr. 2 pentru pian de Serghei Rahmaninov a învăluit audiența într-o atmosferă sonoră copleșitoare, izvorâtă din emoția debordantă a interpretării și din comuniunea intimă creată între solist și orchestră. Partea a doua a fost rezervată Cvartetului cu pian nr. 1 în sol minor de Brahms, în orchestrația lui Arnold Schoenberg.
Născut orb, pianistul și compozitorul japonez Nobuyuki Tsujii uluiește lumea cu talentul său muzical excepțional, el fiind inclus, la doar 30 de ani, în topurile de elită internaționale, alături de cei mai buni muzicieni din lume. Impresionat de simțul lui muzical deosebit, John Giordano, directorul muzical și dirijorul Orchestrei Simfonice Corpus Christi, și președinte al Juriului la Concursul Internațional Van Cliburn, a mărturisit: „Este uimitor! Am închis ochii și este atât de fenomenal, încât e greu să-ți reții lacrimile. Nobu a cântat unul dintre cele mai dificile opusuri de Beethoven timp de o oră [Sonata nr. 29], fără cusur. Ceea ce este, în sine, ceva extraordinar, pentru orice muzician. Însă pentru un nevăzător, care a învățat după ureche, este ceva aproape de neconceput.” Nobuyuki Tsujii este și un compozitor de mare talent. Creează muzică de film, numeroase pelicule japoneze de succes datorându-i coloane sonore de excepție. În 2011, compozițiile sale i-au adus Premiul pentru muzică de film în cadrul ceremoniei Japan Film Critics Awards.
Michael Sanderling a deținut poziția de dirijor principal la Filarmonica din Dresda timp de opt stagiuni (2011-2019). În această perioadă, a înregistrat integrala simfoniilor de Beethoven și Dmitri Șostakovici pentru Sony Classical. Despre alăturarea celei de-a treia simfonii de Beethoven cu a zecea de Șostakovici, MusicWeb International scria „că Orchestra își demonstrează cu succes măiestria în aceste capodopere, sub coordonarea stilată și răvășitoare a lui Michael Sanderling.”
Orchestra Română de Tineret s-a format în anul 2008, la inițiativa violoncelistului Marin Cazacu, ca un program artistic și educațional sprijinit de Fundația „Prietenii Muzicii – Serafim Antropov”. În prezent, proiectul „Orchestra Română de Tineret – spirit enescian și tradiție europeană” implică diverse activități de dezvoltare creativă. Scopul programului este de a oferi tinerilor muzicieni posibilitatea de formare în orchestră, de asimilare a unui repertoriu cât mai bogat prin participarea la cursuri de măiestrie și, cel mai important, de a cultiva plăcerea interpretării alături de dirijori și soliști de renume internațional, precum: Bogdan Băcanu, Sarah Chang, Amanda Forsyth, David Garrett, Stefan Geiger, Andrei Ioniță, Kristjan Järvi, Roman Kim, Elisabeth Leonskaja sau Pinchas Zukerman.
Detalii despre program (text de Mihai Cojocaru)
György Ligeti Concertul românesc pentru orchestră
Andantino / Allegro vivace / Adagio ma non troppo / Molto vivace
Serghei Rahmaninov Concertul nr. 2 în do minor pentru pian și orchestră op. 18
Moderato / Adagio sostenuto / Allegro scherzando
Johannes Brahms / Arnold Schoenberg Cvartetul cu pian nr. 1 în sol minor op. 25
Allegro / Intermezzo / Andante con moto / Rondo alla Zingarese
Concertul românesc pentru orchestră aparține primei perioade din creația lui György Ligeti (1923-2006), din timpul studiilor acestuia la Conservatorul din Budapesta. Deși diatonică și accesibilă, lucrarea încheiată în 1951 nu a fost pe placul cenzurii maghiare, care a considerat-o prea modernă și a interzis interpretarea sa în public. Prima audiție a avut loc abia în 1971, în epoca unui comunism „cu față umană” și după plecarea definitivă a lui Ligeti din Ungaria.
Concertul este alcătuit din patru părți (Andantino – Allegro vivace – Adagio ma non troppo – Molto vivace), care se cântă fără întrerupere. Grupate câte două, segmentele constitutive urmează modelul lent-repede din ceardașul tradițional maghiar, dar folosind elemente din muzica populară românească, pe care Ligeti o cunoștea din copilăria și adolescența petrecute la Târnăveni și Cluj. Pe măsură ce muzica avansează, stilul devine tot mai modern și original, Concertul încheindu-se cu un dans animat, de tipul Ciocârliei.
Concertul nr. 2 în do minor pentru pian și orchestră de Serghei Rahmaninov (1873-1943) reprezintă un triumf al muzicii romantice ruse. Pentru compozitor, a însemnat înainte de toate o renaștere. În 1897, în urma primei audiții a Simfoniei I, dirijate de Alexandr Glazunov și soldate cu un eșec de proporții, Rahmaninov a căzut într-o profundă depresie. „După acea simfonie, nu am mai compus nimic timp de trei ani. Mă simțeam ca un om care ar fi suferit un atac și pentru mult timp și-ar fi pierdut uzul mâinilor și al creierului”, mărturisea mai târziu. Disperat, a apelat la serviciile doctorului Nikolai Dahl, care îi promitea vindecarea cu ajutorul unui tratament neconvențional, bazat pe hipnoză. „Auzeam aceleași formule repetate zi de zi… îți vei scrie concertul… vei lucra cu mare ușurință… concertul va fi de o calitate excelentă. Deși pare incredibil, terapia m-a ajutat cu adevărat. În acea vară am început din nou să compun.” Treptat, ideile s-au închegat într-un opus pentru pian și orchestră, care i-a fost dedicat lui Dahl. Încă de la premiera din 1901, Concertul nr. 2 (în trei mișcări: Moderato – Adagio sostenuto – Allegro scherzando) s-a bucurat de un succes răsunător, păstrat până astăzi, grație liniilor melodice generoase, a virtuozității strălucitoare a solistului, a caracterului pregnant al fiecărei secțiuni și a unui limbaj în același timp sofisticat și accesibil, specific marilor opere de artă.
Încă de la debutul său componistic, Johannes Brahms (1833-1897) dovedea reale abilități în tratarea formelor muzicale ample. Robert Schumann, care i-a asigurat lansarea pe marea scenă, observa că opusurile camerale ale tânărului său coleg maschează „adevărate simfonii”. Cvartetul cu pian nr. 1 în sol minor op. 25 (în patru mișcări: Allegro – Intermezzo: Allegro ma non troppo – Andante con moto – Rondo alla Zingarese: Presto) aparține primei perioade a creației brahmsiene, fiind terminat în 1863. În 1937, Arnold Schoenberg, profund cunoscător și important promotor al muzicii marelui romantic german, a ales această lucrare pentru a scoate la iveală potențialul simfonic printr-o orchestrație de mari dimensiuni. După încheierea orchestrației, manuscrisul i-a fost expediat dirijorului Pierre Monteux cu mențiunea „A cincea simfonie de Brahms”. Într-adevăr, Cvartetul cu pian nr. 1 de Brahms devenea, după intervenția lui Schoenberg, o veritabilă simfonie, o sursă cu potențial ritmic și coloristic copleșitoare și entuziasmantă, o frescă de mari dimensiuni a travaliului motivic-tematic de tip beethovenian (în prima parte), dar și a vervei unui ceardaș formidabil (în mișcarea finală), scris cu inspirație și fler de un tânăr deja integrat în vibrația vieneză a sonorităților populare din epoca sa.
foto credit: Andrei Gîndac
