Circumstanțele dificile prin care societatea de astăzi este nevoită să treacă nu au cum să nu îi marcheze în profunzime pe toți membrii săi – de la siguranța vieții, la cea profesională, de la stabilitatea psihică, la nevoile sufletești. În aceste condiții, cea de a XXV-a ediție a Festivalului „Enescu” reprezintă un adevărat portal catharctic prin care oamenii pot trăi și împărtași emoțiile transmise de unii dintre cei mai valoroși artiști ai lumii contemporane. Evadarea din cotidianul presant și deformat, în acest univers special reprezintă o soluție (din păcate temporară) de regăsire a normalității în sensul său înalt.
Concertul susținut de prestigioasa Orchestră Națională a Franței, sub bagheta dirijorului Cristian Măcelaru, avându-l ca solist pe reputatul pianist rus Denis Matsuev, a oferit o fascinantă imersiune într-o lume sonoră de o diversitate nebănuită. Chiar de la prima lucrare – Les Offrandes Oubliées, a lui Olivier Messiaen – publicul a fost captat într-o atmosferă dominată în primul rând de o cultură aparte a sunetului. O bogăție de culori și texturi timbrale a cuprins sala, poate mai puțin obișnuită cu creația compozitorului francez. Cele trei secțiuni ale acestei prime lucrări importante a lui Messiaen, ce datează din 1930, reprezintă Crucea Mântuitorului, căderea omului în păcat și promisiunea mântuirii oferite de Eucharistie. Prima și a treia sunt marcate de sonorități delicate, cu o timbralitate diversă, în timp ce a doua e contrastantă, energică și tumultoasă. Limbajul muzical marcat de influențe post-impresioniste oferă oportunitatea unei largi plaje dinamice și coloristice. Muzicienii de pe scenă au sculptat fraze muzicale care s-au articulat într-o finalitate perfect echilibrată. Ansamblul și-a dovedit valoarea prin omogenitate, dozaj dinamic și prin adecvarea densităților timbrale. Cele mai mici intensități sonore au avut o calitate de cel mai înalt nivel. Simțul construcției (manifestarea interpretativă a formelor muzicale) s-a făcut simțit de la această primă piesă, pentru a se exprima apoi în plenitudine la celebrul Vals al lui Ravel – lucrarea care a încheiat programul concertului. Desigur, un merit deosebit în acest sens îi revine dirijorului. Cristian Măcelaru este de aproximativ un an directorul artistic al acestei formații, cu care are, în mod evident, o chimie foarte bună. Gestica sa este clară și sugestivă, iar receptivitatea instrumentiștilor se dovedește promptă, cu rezonanță emoțională intensă. Colaborarea cu o formație de asemenea valoare îi va aduce, cu siguranță, o ascensiune profesională binemeritată dirijorului român.
Dacă prima lucrare este o prezență rară pe scenele filarmonicilor românești, concertul în la minor de Edvard Grieg este un adevărat șlagăr. Tocmai de aceea, face parte din acea categorie a muzicii arhicunoscute ce riscă să dezamăgească ușor ascultătorii dacă interpreții nu propun ceva cu adevărat important. Ei bine, Denis Matsuev – un reprezentant de vârf al pianisticii mondiale a zilelor noastre – și Orchestre National de France au oferit o variantă interpretativă ce le onorează pe deplin statutul. Am ascultat un solist aflat la deplină maturitate artistică, stăpân pe ideile sale muzicale și pe mijloacele pianistice. Am remarcat imaginația sonoră a lui Matsuev, manifestată cu mult bun gust în frazele poetice. Temperamentul său năvalnic l-a determinat, mai ales în prima parte, să aibă un tușeu ușor bruscat în nuanțele pline, dar a evitat cu multă grijă asprimile. Este de remarcat excepționala realizare a cadenței părții întâi, probabil una dintre cele mai reușite care pot fi auzite live pe scenă. Forța interioară, simțul frazei și al gradărilor, virtuozitatea strălucită sunt pilonii de bază ai consistenței profesionale a acestui valoros muzician. O adevărată încântare a fost descriptiva și poetica parte a doua a concertului, în care pianul a „vorbit”, a „povestit” publicului despre fiordurile norvegiene, despre delicatețea sufletului nordic. Nu ar fi putut face asta, însă, fără concursul orchestrei, care a participat exemplar, a rezonat admirabil cu solistul. Splendide au fost solo-urile de corn și de flaut! Partea a treia a apărut ca o încununare firească. Caracterele au fost redate cu multă justețe, iar culminația finală a electrizat publicul, care a izbucnit în urale legitime. Nu același lucru se poate spune despre aplauzele de după finalul primei părți. Într-o sală cu pretenții, acest lucru nu ar trebui să se petreacă… Spre bucuria spectatorilor prezenți undeva la limita maximă admisă de condițiile pandemiei, Denis Matsuev a oferit și două bisuri. În primul rând, o transcripție din Peer Gynt a aceluiași Edvard Grieg („În sala regelui Muntelui”), în care pianistul a fost cuceritor prin virtuozitate și temperament (aici s-a simțit apetența sa pentru jazz – accente și tușeu). Apoi, publicul a ascultat o transcripție a Vocalizei lui Serghei Rachmaninov. Poezia melodiei și caracterul melancolic al armoniilor au fost elementele cele mai reușite ale interpretării.
Partea a doua a cuprins două lucrări foarte diferite. Mai întâi, Poema Română a lui George Enescu, prima lucrare pentru orchestră a marelui nostru compozitor (op. 1), scrisă la doar 16 ani (maturitate și precocitate incredibile!), a beneficiat de o interpretare excelentă. Am auzit, din nou, culori superbe, caractere excelent redate, tempo-uri juste, iar solo-urile suflătorilor de lemn sau cel al lui Sarah Nemțanu, concertmaistru al orchestrei franceze, au fost excepțional interpretate, cu o mare încărcătură expresivă. Corul bărbătesc al Filarmonicii „George Enescu” din București, dirijat de Iosif Ion Prunner, a avut o contribuție meritorie – vocile au sunat foarte adecvat stilistic, împlinind fericit tabloul sonor imaginat de compozitor. Muzica a fost însoțită de proiecții video realizate de regizoarea Nona Ciobanu. Atmosfera foarte sugestivă a muzicii (descrieri ale naturii, dansuri populare sau prezența imnului regal) se poate preta la asocierea unor imagini. Am simțit nevoia unui scenariu mai bine articulat al componentei vizuale propuse. Au existat idei bune: imaginile sevei circulante care hrănește arborii, vioara care își trage esența din pădurile țării, stuful fremătând, norii furtunii etc. Nu la fel de reușite ni s-au părut imaginile cu tunelul feroviar și tot montajul aferent, în asociere cu pozele lui Enescu. S-o fi dorit sugerarea călătoriei pe pământ a muzicianului. Simbolurile fântânii (apa – esență dătătoare de viață) și lunii (singurul sens pe care l-ar putea avea aici ar fi cel definit de Nichifor Crainic: „întreaga creație se naște din nostalgia paradisului”) sunt folosite repetitiv, chiar abuziv, poate. Iar configurarea coroanei regale cu viori de la final nu e chiar o idee strălucită.
Programul s-a încheiat cu superbul Vals de Maurice Ravel, o lucrare specială, pe care însuși compozitorul a aranjat-o mai târziu și pentru unul sau două piane. Creația a suscitat mult interes de-a lungul timpului. A fost privită ca un tablou al decadenței societății europene dinaintea primului război mondial (compozitorul a definitivat-o în 1920). Pe ritmul valsului vienez ori francez se construiesc imagini sonore complexe, cu o bogăție caracterială foarte interesantă – de la grație seducătoare, languroasă și până la momente conflictuale, stridente, care contrastează puternic cu celelalte stări, fără a părăsi cadrul valsului. Interpretarea a constituit un exemplu remarcabil de simț al construcției, de coloristică diversă și de gradare a culminațiilor. Muzicienii simt și cunosc foarte bine această muzică și ne-au împărtășit-o cu generozitate în Sala Palatului, care a beneficiat de o sonorizare cu adevărat profesionistă.
Aplauzele entuziaste și prelungi au răsplătit binemeritat muzicieni excepționali, care și-au dat măsura deplinei valori în fața publicului bucureștean. În aceste condiții, dirijorul și orchestra sa au propus două bisuri. Prima lucrare a fost… tot un vals, din „Evantaiul Jeannei” de Jacques Ibert. A fost frumos, dar cea de a doua a fost o surpriză cu un impact semnificativ mai mare asupra auditoriului. „Hora staccato” de Grigoraș Dinicu – orchestrată deosebit de inspirat de către compozitorul Dan Dediu – a răsunat cu spirit și multă vioiciune, oferind publicului un cadou muzical cu totul neașteptat. De așteptat, însă, ar fi ca această versiune să intre cât mai rapid în repertoriul orchestrelor noastre și să fie prezentă pe afișele de concert ale stagiunilor din țară. Și, de ce nu, și din străinătate.
Articol realizat de Alexandru Petrovici
