Ce se întâmplă atunci când o orchestră alege să cânte fără dirijor? Unii comentatori consideră că este situația ideală pentru a demonstra beneficiile unei democrații ideale. Toți trebuie să își cânte perfect partiturile și, în același timp, să știe tot ce se întâmplă, în muzică, în jurul lor, să țină cont de fiecare detaliu și să se implice conștient și acceptat. Toți pentru unul, unul pentru toți! Nu se poate altfel. Instrumentiștii nu au conducător. Și totuși trebuie să își ducă sarcinile la bun sfârșit. Și aceste sarcini se numesc, o uvertură, o simfonie, un concert… partituri complicate și deloc ușoare. Ce face un dirijor în fața unei orchestre? O organizează, o conduce, indică drumurile pe care instrumentiștii trebuie să pășească, le impune și le controlează ritmul, mărimea și greutatea pașilor. Câți conducători, atâtea feluri de a păși… Fără conducătorul care să le spună ce și cum să facă, muzicienii pot avea o singură opțiune/datorie/dorință: să cânte muzica pe care compozitorul a scris-o în partitură. Să o cânte cum a vrut-o acesta și nu cum o descifrează/decodează alții, după propria dorință, experiență sau pricepere. Să reviziteze marii maeștri, își propun mulți dintre interpreții de astăzi; să-i redescopere, să-i recitească, să reînțeleagă altfel ca până acum, prin prisma zilelor noastre chiar dacă, uneori, asta înseamnă că se îndepărtează, până la uitare, de original. Și asta poate duce – o vedem cel mai profund și mai des în spectacolele lirice – la rezultate nedorite.
Spre bucuria noastră, membrii orchestrei de cameră Saint-Martin-in-the-Fields, au ales să fie credincioși muzicii. Nu știm în ce măsură violonistul Joshua Bell, în dreptul numelui căruia erau trecute două ipostaze – de solist și de dirijor –, și-ar fi impus personalitatea și viziunea asupra Uverturii la Visul unei nopți de vară de Felix Mendelssohn-Bartholdy sau la Simfonia de Georges Bizet. Asta pentru că celebrul violonist american nu a mai venit. În locul său, în simpla condiție de violonist, solist al Concertul în la minor pentru vioară și orchestră, op. 53 de Max Bruch, a apărut Nikolaj Znaider, un muzician cu o tehnică strălucitoare, rafinat și elegant. Concertul pe care l-a interpretat este pe buzele și în urechile tuturor, studenții, chiar elevii îl cântă cu nonșalanță în producții de clasă sau la examenele de sfârșit de an. L-am cântat și eu cândva, demult – fără partea a treia desigur! – și țin bine minte cum muzica punea stăpânire pe bietul violonist care, cu avântul juvenil, experiențele precare, cu sentimentele crude încă și mai ales cu certitudinea că totul e ușor și că trebuie doar să te prelingi pe instrument, în momentele lirice și să faci corzile să scrâșnească atunci când pasajele de virtuozitate îți iau mințile, distruge fără să știe o capodopere care cere forță și expresie numai din minte și din suflet. În interpretarea danezului Nikolaj Znaider, Concertul de Bruch a fost splendid! Un concert profund romantic redat cu puritate clasică a tradiției, fără ca muzica să își piardă astfel strălucirea dată de virtuozitatea sau de cantilenele generoase definitorii pentru stilul romantic. Folosesc acum și aici nu trimiterea istorică a adjectivului clasic ci cea de a doua semnificație a cuvântului, cea de universal valabil, perfect, rezistent trecerii timpului datorită frumuseții și perfecțiunii. Și extind aprecierea și asupra celor două partituri, destinate doar orchestrei, incluse în program: Uvertura pe care Felix Mendelssohn a scris-o pentru piesa Visul unei nopți de vară de Shakespeare și Simfonia în Do major de Georges Bizet. Interesant este faptul că cei doi compozitori au scris aceste lucrări la 17 ani, când încă plăteau clasicilor autentici tributul de respect și ascultare. Ele sunt avântate, luminoase, optimiste, strălucitoare… Mendelssohn spune o poveste… Bizet se joacă cu melodiile, ritmurile, formele cu ușurința și ingeniozitatea de care sunt capabile doar marile talente. Minunații instrumentiști din Academia Saint-Martin-in-the-Fields au cântat cu mare plăcere și virtuozitate spectaculoasă cele două lucrări. Adevărat, începutul a fost timid căci publicul este obișnuit să aștepte dirijorul pe care să-l salute și să-l aplaude așa că, primele acorduri, în sonoritate joasă și misterioasă, din Uvertură, au trecut aproape neobservate. Orchestra condusă de concertmaistrul Harvey de Souza și-a regăsit curând siguranța în primul tutti în forte și de acolo, atât Uvertura cât și Simfonia au fost interpretate încântător – minunat oboiul dar nu numai –, cu precizia unui ceas elvețian de mare preț. Nu trebuie să uit irizarea eterică, pânza de lumină țesută de orchestră și solist în bisul pe care Nikolaj Znaider l-a acordat – o prelucrare pentru vioară solo și orchestră de corzi a unui coral de Bach, Ich ruf zu Dir BWV 639 realizată de A. Hillborg în anul 2015. A fost un moment… magic!
Articol realizat de Cristina Sârbu
