Festivalul și Concursul George Enescu online continuă în perioada 7-10 aprilie cu un program prezentat de Orchestra Filarmonicii Regale din Liège, sub bagheta lui Gergely Madaras, avându-l ca solist pe violinistul Renaud Capuçon.
Derulat pe scena Festivalului Internațional George Enescu din septembrie 2019, la Ateneul Român, concertul a avut în program următoarele lucrări: Suita a II-a pentru orchestră în do major de George Enescu; Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră de Béla Bartók și Simfonia a V-a în si bemol major din creația lui Serghei Prokofiev.
Virtuozitatea violonistului francez Renaud Capuçon, nu numai ca solist, dar și ca muzician în ansambluri camerale, este aplaudată la nivel internațional. Cunoscut și apreciat pentru profunzimea și lirismul interpretărilor sale și pentru tehnica impresionantă, muzicianul colaborează cu artiști și festivaluri de prestigiu din întreaga lume. Interpretează în compania celor mai bine cotate ansambluri, între care orchestrele filarmonicilor din Berlin și Viena, Orchestra de Cameră a Europei, London Symphony Orchestra, Orchestre National de France, Orchestre Philharmonique de Radio France, Filarmonica della Scala, Boston Symphony și New York Philharmonic. Printre dirijorii cu care a colaborat se numără Valery Gergiev, Daniel Barenboim, Semyon Bychkov, Gustavo Dudamel, Christoph Eschenbach, Bernard Haitink, Daniel Harding, Paavo Järvi, Andris Nelsons și Yannick Nézet-Seguin.
Gergely Madaras conduce Orchestra Filarmonicii Regale din Liège din postura de director muzical și este dirijor principal al Orchestrei Simfonice Savaria din țara sa natală, Ungaria. Madaras apare în mod frecvent ca dirijor invitat pe scenele și în studiourile de înregistrări ale unor orchestre importante precum BBC Symphony, BBC Philharmonic, Philharmonia, Filarmonica della Scala, Maggio Musicale Fiorentino, Orchestra Sinfonica Nazionale della RAI, Orchestre Philharmonique de Radio France, Filarmonicile din Copenhaga și Oslo, Deutsches Symphonie-Orchester Berlin, Scottish Chamber Orchestra, Münchener Kammerorchester și Academy of Ancient Music. Deși specializat pe zona tradițională a repertoriului clasic și romantic, Gergely Madaras este și un promotor al muzicii lui Bartók, Kodály și Dohnányi. Păstrează, în același timp, o relație strânsă cu muzica nouă, prin cele peste 100 de lucrări scrise după 1970 pe care le-a dirijat, colaborând cu prestigioși compozitori contemporani, precum Pierre Boulez, George Benjamin, György Kurtág și Péter Eötvös.
Într-un interviu acordat Andreei Kiseleff pentru Radio România Muzical, Madaras afirma că Enescu este un compozitor fascinant și că este foarte bucuros că i-a fost adusă în atenție Suita a II-a pentru orchestră:
„Lucrarea este necunoscută în afara României, cred că trebuie prezentată mult mai mult. (…) Este o lucrare neoclasică, neoromantică, aș spune chiar neobarocă și desigur că limbajul muzical enescian este foarte variat, dar aș face cumva o paralelă cu Dohnányi în muzica maghiară. Este o lucrare fascinantă și deloc ușoară. Cred că Enescu este unul dintre cei mai importanți compozitori ai generației sale, cred că importanța lui pentru dumneavoastră este ca aceea a lui Bartók pentru noi, maghiarii.”
Detalii despre program (text de Mihai Cojocaru)
Începutul secolului XX a cunoscut în muzică, la fel ca și în celelalte arte, o proliferare a celor mai diverse stiluri și tehnici de compoziție. Între avangardă și academism, George Enescu (1881-1955) a ales calea de mijloc, a unui limbaj propriu, modelat pe noile posibilități de expresie, dar cu rădăcini în tradiția franco-germană europeană. Suita a II-a în do major pentru orchestră op.20, compusă în 1915, este un superb exemplu de neoclasicism muzical. Pornind de la vechea suită barocă de dansuri, Enescu pune laolaltă influențe dintre cele mai eterogene, astfel încât fiecare secțiune poate fi înțeleasă ca o reinterpretare în cheie modernă a unor modele bine-cunoscute. Uvertura prezintă o fugă dublă în cel mai riguros stil bachian, demonstrația stăpânirii de către Enescu a celor mai sofisticate cunoștințe muzicale. De altfel, Enescu, posesor al unei memorii prodigioase, cunoștea în întregime creația lui Bach și era capabil să o redea spontan la pian. Părțile lente – Sarabanda și Aria – explorează teritorii modale cu tușeuri românești, înfășurate în nostalgie și evocare. Giga aduce un metru și o dezvoltare neobișnuite, în timp ce în Menuetul grav se disting sonorități brahmsiene, un alt model important în dezvoltarea artistică a compozitorului român. Încheierea Suitei cu un Bourrée, după regula suitei franceze, conține însă elemente care amintesc de Beethoven, dar și de Mahler, în special în profilul ritmic și caracterul burlesc. De mari dimensiuni și transformat într-un rondo, finalul eclectic rotunjește o lucrare care marchează o cezură importantă în creația lui Enescu, care se va îndrepta către cristalizarea unui limbaj tot mai personal și profund original.
Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră de Béla Bartók (1881-1945) s-a născut grație colaborării cu un coleg apropiat, Zoltán Székely. Preocuparea lui Bartók pentru folclor și în special pentru integrarea acestuia în sfera muzicii culte a avut o influență covârșitoare asupra contemporanilor; prin creațiile sale, Bartók s-a impus drept unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului XX. În Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră, muzica de tip verbunko a țiganilor nomazi din Ungaria și Transilvania, care trecuse drept muzică hongroise în secolul al XIX-lea (cu cele mai cunoscute exemple în muzica lui Liszt și Brahms), se îmbină cu muzica populară maghiară autentică, ambele integrate într-un limbaj tonal lărgit. Bartók mărturisea că în acest Concert nr. 2: „am vrut să-i arăt lui Schoenberg că poți să folosești toate cele douăsprezece sunete și să rămâi tonal.” Compozitorul a configurat o partidă solistică strălucitoare, plină de virtuozitate, vioara dominând scena, chiar dacă orchestra are un aport substanțial la desfășurarea generală a partiturii. Cele trei părți standard ale Concertului respectă regulile clasice de construcție.
Cu ocazia prezentării Simfoniei a V-a în si bemol major op. 100, Serghei Prokofiev (1891-1953) afirma: „Este un imn dedicat omului liber și fericit, puterii sale extraordinare și spiritului său pur și nobil. Nu am ales intenționat acest subiect. S-a născut în mine și s-a cerut exprimat. Muzica a crescut în mine și mi-a umplut sufletul.” Era prima simfonie compusă de Prokofiev, după întoarcerea sa neașteptată și pentru mulți inexplicabilă în Uniunea Sovietică, din 1936. În 1944, după ani de privațiuni și pericole, Prokofiev urmărea cu sufletul la gură cum Armata Sovietică eliberatoare traversa Vistula și intra în Germania nazistă. Momentul victoriei se apropia. O muzică optimistă, care să refacă încrederea în umanitate și în prezentul suportabil al vieții poporului rus, devenea acum o necesitate.
Renaud Capucon apare prin amabilitatea Erato/Warner Classics.
foto credit: Alex Damian
