În perioada 20-23 iunie, Festivalul Enescu Online prezintă unul dintre cele mai așteptate momente ale Festivalului Internațional George Enescu din 2019: premiera românească a singurei opere compuse de Béla Bartók, Castelul Prințului Barbă-Albastră. Programul, prezentat pe scena Sălii Palatului, se deschide cu Concertul nr. 3 în do major pentru pian și orchestră op. 26 de Serghei Prokofiev, avându-l ca solist pe pianistul Daniel Ciobanu.
Cele mai tainice încăperi din sufletul și din castelul claustrofobic al Prințului Barbă-Albastră se materializează simbolic sub ochii noștri, prin sunet și imagine, în interpretarea Orchestrei Naționale Simfonice a Radiodifuziunii Poloneze sub bagheta lui Cristian Mandeal și în viziunea regizorală și multimedia a Nonei Ciobanu.
Compozitorul a integrat în această lucrare trimiteri la o bună parte din marile curente de influență ale începutului de secol XX european, de la filosofia lui Nietzsche, la simbolism sau la subconștientul freudian. Din această perspectivă, personajul Barbă-Albastră, perceput de obicei ca un monstru care și-a omorât soțiile, devine în viziunea lui Béla Bartók un simbol al omului însingurat, înstrăinat de iubire ca și de adevăr, supus destinului implacabil. Dialogurile lui cu ultima sa soție, Judith, sunt prilej de sondare a misterelor și suferințelor sufletului în întâlnirea sau ratarea întâlnirii dintre bărbat și femeie.
În premiera sa românească, opera lui Bartók, bazată pe basmul lui Charles Perrault dar transformată de imaginația libretistului Béla Balázs într-o poveste în cu totul altă cheie, este însoțită de proiecții multimedia. Acestea poartă semnătura regizoarei Nona Ciobanu și sunt realizate în colaborare cu Peter Košir, arhitect și artist vizual – gândite și structurate într-un discurs surprinzător. De-a lungul timpului, povestea a fost explorată mai ales din perspectiva sa simbolică. Conform unora dintre interpretări, cele șapte camere cu ușile zăvorâte semnifică sufletul lui Barbă-Albastră, împovărat de secrete, iar povestea ar fi despre autocunoaștere, introspecție, accesul pe care ni-l permitem și îl permitem celorlalți în spațiul personal.
Rolul lui Judith este interpretat cu vibrație și culoare de mezzosoprana britanică Allison Cook, una dintre cele mai versatile și mai apreciate voci din repertoriul contemporan, avându-l ca partener de dialog, în rolul lui Barbă-Albastră, pe baritonul australian Derek Welton – cotat de critici drept cea mai promițătoare voce wagneriană a tinerei generații.
Regia și componentele multimedia ale spectacolului sunt prezentate în concepția Nonei Ciobanu, personalitate culturală apreciată atât la nivel național, cât și internațional, și una dintre vocile cele mai originale din teatrul românesc. Specializările sale multiple în artele scenei, de la scenografie și light design la video, îi permit abordări proaspete și moderne. Talentul ei este confirmat și de numeroasele premii internaționale care i-au recompensat activitatea.
Nominalizat ca unul dintre 10 cei mai influenți români și premiat cu importante distincții pentru activitatea sa culturală, dirijorul Cristian Mandeal a studiat cu Herbert von Karajan în Berlin și cu Sergiu Celibidache în München. La începutul carierei sale a fost dirijor permanent al Filarmonicii din Târgu Mureș și dirijor permanent al Orchestrei Filarmonicii din Cluj-Napoca. Ulterior, a ocupat poziția de dirijor principal și director muzical general al Filarmonicii din București și i-a supravegheat îndeaproape transformarea într-o orchestră activă pe scena internațională. Cristian Mandeal a fost și director artistic al Orchestrei Simfonice Haifa din Israel, al Orchestrei Simfonice Euskadi din Spania; dirijor permanent al Orchestrei Haydn din Bolzano și Trento; dirijor invitat principal al Orchestrei Hallé din Manchester (primul care a ocupat această poziție în cei 150 de ani de istorie ai orchestrei), al Filarmonicii din Belgrad, precum și al Filarmonicii din Copenhaga.
Cristian Mandeal a fost constant preocupat de educația și încurajarea tinerilor muzicieni de pretutindeni și a fost invitat să susțină cursuri de măiestrie la Universitățile din Bloomington și Rutgers din SUA, la Colegiul de Muzică Royal Northern din Manchester și la Colegiul de Muzică din Tokyo. În ultimii ani, Cristian Mandeal și-a concentrat eforturile în modelarea, educarea și cultivarea Orchestrei Române de Tineret, care a evoluat într-un timp record și a ajuns să fie un reprezentant notabil al culturii muzicale românești contemporane, prin concertele naționale și internaționale susținute (la Festivalul Internațional George Enescu, Young Euro Classic din Berlin, Festivalul de la Aix-en-Provence, Festivalurile de la Istanbul și Ravello, printre altele).
Orchestra Națională a Radiodifuziunii Poloneze (NOSPR) îndeplinește rolul de ambasador al culturii poloneze pe scena artistică internațională. Orchestra a colaborat cu o parte dintre cei mai mari compozitori din a doua jumătate a secolului XX, prezentând în primă audiție lucrări de Witold Lutosławski, Henryk Mikołaj Górecki și Krzysztof Penderecki.
NOSPR a fost înființată în 1935 la Varșovia de către Grzegorz Fitelberg, care a condus-o până în perioada izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. În 1945, Orchestra a fost reorganizată în Katowice de către Witold Rowicki. În deceniile care au urmat, la directoratul artistic al orchestrei s-au succedat muzicieni de renume internațional ca Grzegorz Fitelberg, Jan Krenz, Bohdan Wodiczko, Kazimierz Kord, Tadeusz Strugała, Jerzy Maksymiuk, Stanisław Wisłocki, Jacek Kaspszyk, Antoni Wit, Gabriel Chmura, Alexander Liebreich, Joanna Wnuk-Nazarowa și Ewa Bogusz-Moore. În prezent, Lawrence Foster este director artistic și dirijor principal al NOSPR.
Alături de înregistrările realizate pentru Radioul Polonez, Orchestra a lansat mai mult de 200 de albume pentru multe case de discuri renumite. Ansamblul a fost onorat cu numeroase premii pentru realizările sale discografice, incluzând Diapazonul de Aur și Grand Prix du Disque de la Nouvelle Académie du Disque. Orchestra Națională a Radiodifuziunii Poloneze a concertat în aproape toate țările europene, în cele două Americi, precum și în Japonia, Hong Kong, China, Australia, Noua Zeelandă, Coreea și în țările din Golful Persic. NOSPR a implementat numeroase proiecte care au fost apreciate pe plan internațional, precum Maraton twórczości Góreckiego (Maratonul Muzical Górecki), Pociąg do muzyki Kilara (Trenul către muzica lui Kilar) și Muzyczna podróże morskie (Călătorii muzicale).
Detalii despre program (text de Alice Mavrodin)
Serghei Prokofiev Concertul nr. 3 în do major pentru pian și orchestră op. 26
Andante – Allegro / Andantino / Allegro ma non troppo
Belá Bartók Castelul Prințului Barbă-Albastră
Cel de al Treilea Concert pentru pian (op. 26 în do major) de Serghei Prokofiev (1891-1953) a fost terminat în 1921, dar utilizează teme compuse în deceniul anterior, în perioada colaborării cu Baletele Ruse și Serghei Diaghilev – de altfel, tema părții lente ar fi putut fi destinată inițial unui balet.
Este un concert al contrastelor, alăturând secvențe deosebit de dure – caracteristice pentru autorul Suitei scite – cu altele pline de lirism și visare. Chiar în partea I, introducerea Andante aduce, prin soloul clarinetului, un ton nostalgic de baladă, dar care se continuă nemijlocit cu un Allegro vijelios în stil de tocată. Următorul contrast e produs de tema a doua a formei de sonată: o melodie jucăușă de un umor tipic prokofievian. Dezvoltarea pleacă de la „balada” lentă a introducerii conducând spre tulburătoare efecte marine ce par descinse din Șeherazada lui Rimski-Korsakov. În repriză revine opoziția trepidație-glumă, deja familiară.
Partea a II-a, Andantino cu variațiuni, este prin definiție domeniul contrastelor, fiecare variațiune având caracterul ei. O mențiune specială pentru cea de-a patra, ce ne poartă într-o zonă eterată de un lirism suav.
Finalul, Allegro ma non troppo, în formă tripartită, opune stilul motoric al secțiunilor extreme lirismului celei centrale.
Deosebit de bogat sub aspect expresiv, plin de viață, de culoare și… de surprize, acest concert este cel mai popular dintre cele cinci pentru pian ale compozitorului. Totuși inițial, în America, nu a avut deloc succes. A fost apreciat abia când Prokofiev l-a cântat în Europa. Poetul Balmont, auzind fragmente din lucrare în timp ce era compusă, și-a notat astfel impresiile într-un sonet: „Scitul invincibil bate în tamburina soarelui”.
Opera lui Belá Bartók (1881-1945) – Castelul Prințului Barbă-Albastră nu are decât două personaje și un singur act, precedat de un Prolog recitat. Subiectul urmează în esență basmul cunoscut dar… fără happy end. Tânăra Judith intră împreună cu soțul ei într-o sală mare și întunecată, care are șapte uși dar nici o fereastră. Judith vrea să deschidă ușile ca să aducă lumină. Cu vădită neplăcere, Barbă-Albastră îi oferă, una câte una, cheile celor șapte încăperi. Prima care se deschide, după un oftat prelung, este o cameră de tortură, unde totul e plin de sânge – muzica imită un zornăit de lanțuri. A doua este armurăria, și ea plină de sânge – muzica adoptă o alură marțială. A treia cameră este tezaurul, ale cărui comori sclipesc feeric – la fel ca sonoritățile orchestrei. Dar și aici totul e mânjit de sânge. Ușa a patra dă într-o grădină. Seninătatea pastorală a muzicii se tulbură atunci când fata constată că din flori iese sânge. Ușa a cincea se deschide dezvăluind priveliștea măreață a domeniilor lui Barbă-Albastră, evocate de o muzică apoteotică. Din păcate, norii aruncă asupra peisajului umbre sângerii…
Dar Judith își continuă cercetările cu toată împotrivirea soțului. Dincolo de a șasea ușă e un lac – „de lacrimi”, explică Barbă-Albastră. Arpegiile spasmodice ale orchestrei par niște hohote de plâns. Judith bănuiește că în ultima cameră se află precedentele soții, pe care ea se așteaptă să le vadă moarte. Dar ele sunt vii, frumoase și împodobite, însă total depersonalizate, ca niște zombi. Judith însăși e determinată să li se alăture, ușa se închide în urma ei, totul e definitiv terminat. Barbă-Albastră rămâne din nou singur.
Melodica operei, inspirată din folclor, e esențialmente cantabilă, chiar dacă nu neapărat consonantă: motive scurte ce se repetă de mai multe ori incantatoriu – sau oniric. De altfel, crainicul Prologului se întreabă dacă acțiunea se desfășoară în afara sau în interiorul nostru, subînțelegându-se că fiecare dintre noi ar putea fi un Barbă-Albastră.
Multe din scurtele motive reapar pe parcurs, la voci dar și la orchestră. Nu sunt laitmotive cu caracter stabil, ca la Wagner, ci prezențe sonore fluctuante care se impun auzului, cum ar fi mersul descendent de patru sunete lungi la coardele grave cu care se deschide opera și pe care, după câteva momente, ambele personaje – întâi el și apoi ea – pronunță numele „Kékszakállú” (Barb’Albastră). Îl putem considera laitmotivul celui numit astfel sau, în sens mai larg, al castelului. În valori lungi sau scurte, cu mers arpegiat sau treptat, independent sau integrat în linii melodice mai ample, motivul impregnează literalmente lucrarea, apărând în fiecare moment important, cu deosebire în scena din camera a șaptea.
Un alt laitmotiv este intervalul strident de secundă, intonat în registrul acut ori de câte ori e vorba de sânge. De asemenea, opera începe și se încheie cu un pasaj la suflători care ar putea simboliza singurătatea eroului. Oricum, lucrarea lui Bartók se cere ascultată de mai multe ori pentru a-i sesiza subtilitățile și, mai ales, frumusețea.
