Între 24 și 27 iunie, Festivalul George Enescu Online prezintă un concert foarte apreciat al ediției din 2019. O vedetă incontestabilă a scenelor clasice, Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, sub bagheta maestrului Cristian Măcelaru, și-a demonstrat din nou, pe scena Sălii Palatului, virtuozitatea și coeziunea apropiate de perfecțiune. Poemul simfonic Don Quijote de Richard Strauss, cu Ken Hakii la violă și Truls Mørk la violoncel, a pus în evidență atuurile recunoscute ale orchestrei – sunetul rotund, armonia perfectă, timbrul catifelat al instrumentelor de coarde. A urmat Simfonia a III-a în mi bemol major de Ludwig van Beethoven, al cărei caracter „eroic” a fost revelat cu prisosință. O lucrare binecunoscută oricărui meloman, simfonia a fost propusă într-o interpretare de o frumusețe absolută, scoțând la iveală o multitudine de nuanțe tulburătoare.
Câștigător al unui Premiu Grammy în 2020, la categoria Cel mai bun solo instrumental, împreună cu violonista Nicola Benedetti, Cristian Măcelaru este dirijor șef al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Köln începând cu stagiunea 2019/20 și va deveni din septembrie 2021 directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței.
Dirijorul Cristian Măcelaru și-a început cariera ca violonist; a fost cel mai tânăr concertmaestru din istoria Orchestrei Simfonice din Miami. Ulterior, a participat la programe de dirijat la Centrul Muzical Tanglewood și la Festivalul de Muzică din Aspen, studiind cu David Zinman, Rafael Frühbeck de Burgos, Oliver Knussen și Stefan Asbury. Studiile principale le-a urmat sub îndrumarea lui Larry Rachleff, la Universitatea Rice din Houston, impunându-se în atenția publicului în 2012, când a dirijat Orchestra Simfonică din Chicago ca înlocuitor al lui Pierre Boulez, într-o serie de concerte care au fost primite cu entuziasm de criticii muzicali. În 2014 a câștigat Premiul pentru Dirijat Sir Georg Solti, după ce anterior obținuse premiul Sir Georg Solti pentru cel mai bun dirijor aspirant (Emerging Conductor Award). De atunci, Cristian Măcelaru a dirijat ansambluri din toată lumea, între care Orchestra Filarmonicii din Los Angeles, Orchestra Simfonică din Birmingham, Orchestra din Philadelphia, precum și reputata Orchestră Regală Concertgebouw din Amsterdam.
Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam este cotată drept una dintre cele mai bune orchestre din lume. Criticii i-au aplaudat dintotdeauna sunetul unic – în viziunea lor, secțiunea de coarde este „catifelată”, sunetul instrumentelor de suflat „de aur”, al celor din lemn este „deosebit de personal”, iar instrumentele de percuție au o reputație internațională. În cei peste 130 de ani de existență, Orchestra Regală Concertgebouw a avut doar șapte dirijori șefi: Willem Kes, Willem Mengelberg, Eduard van Beinum, Bernard Haitink, Riccardo Chailly, Mariss Jansons, Daniele Gatti. Orchestra străluceşte și prin cei 120 de instrumentiști, care provin din peste 20 de țări. Ei împărtășesc aspirația de a atinge cel mai înalt nivel de performanță la fiecare reprezentație. Fiecare concert este văzut ca un prilej de a oferi publicului ceva nemaiauzit, nemaisimțit, nemaiatins.
Atmosfera pe scenă, legătura profundă cu orașul Amsterdam și structura organizatorică (Consiliul RCO include și membri ai orchestrei), toate acestea converg pentru a crea circumstanțele potrivite realizării unei muzici excepționale. Muzicienilor le este permis să strălucească, împărtășind în același timp responsabilitatea față de colectiv. Orchestra Concertgebouw a fost fondată în 1888. Cu ocazia sărbătoririi celor 100 de ani de existență în 1988, orchestra a primit oficial denumirea „Regală”. Pe lângă cele în jur de optzeci de concerte susținute în Sala Concertgebouw din Amsterdam, Orchestra susține anual patruzeci de concerte în săli renumite din întreaga lume.
Detalii despre program (text de Mioara Bâscă)
Richard Strauss Poemul simfonic „Don Quijote” op. 35
Ludwig van Beethoven Simfonia a III-a în mi bemol major op. 55, „Eroica”
Allegro con brio / Marcia funebre. Adagio assai / Scherzo. Allegro vivace / Finale. Allegro molto
Povestea Ingeniosului Gentilom Don Quijote de la Mancha, cavalerul rătăcitor, a fost scrisă de Miguel de Cervantes în 1605. Probabil că niciun muzician nu a avut o înțelegere mai completă a metaforei Cavalerului tristei figuri ca germanul Richard Strauss (1864-1949) in poemul simfonic Don Quijote op. 35, Variațiuni fantastice pe o temă cu caracter cavaleresc (1897).
Lucrarea începe cu o Introducere ce pregătește apariția Temei cu cele zece variațiuni urmate de un Epilog. Fiecare secvență muzicală adaugă câte un episod pictural poveștii: după ce își pierde rațiunea, Don Quijote, însoțit de servitorul său Sancho Panza, pleacă și are parte de o serie de aventuri – se luptă cu morile de vânt și cu o turmă de oi, întâlnește niște pelerini ai Fecioarei, o vede pe Dulcineea (întruchiparea idealului său feminin), are parte de călătorii fantastice, se confruntă cu doi magicieni și cu Cavalerul Lunii Albe, revine la rațiune și apoi moare.
Narator muzical fără pereche, Strauss a ales forma clasică a temei cu variațiuni ca să dea muzicii un parfum arhaic. Cu o mână de maestru, a umplut acest tipar cu un limbaj armonic și o orchestrație deosebit de moderne. Orchestrei simfonice mari i-a adăugat doi soliști: un violoncel – personificarea lui Don Quijote și o violă – vocea domoală a lui Sancho Panza.
Pentru o caracterizare optimă a personajelor, compozitorul le-a atribuit teme muzicale personalizate: trei, expuse de violoncelul solist, aparțin lui Don Quijote; două – lui Sancho Panza (una cântată la unison de clarinetul bas și tuba tenor, a doua distribuită violei soliste), iar tema Dulcineei este intonată de oboi. Pe lângă descrierea poveștii, muzica reușește să ilustreze schimbările psihologice din mintea personajelor, prin deformarea caracterului original al temelor reprezentative.
Profund preocupat de capacitatea muzicii de a exprima tragicul, pateticul sau sublimul, de posibilitatea fixării în sunete a sentimentelor și tipologiilor umane, Ludwig van Beethoven (1770-1827) a reușit, prin forța creației sale, să determine o nouă raportare a societății atât la compozitori, muzicieni, cât și la artă în general.
Chiar dacă inițial a compus Simfonia a III-a în mi bemol major op. 55 (1803) cu gândul la Napoleon, surprins fiind și dezamăgit de proclamarea acestuia ca împărat, șterge numele lui Bonaparte de pe partitură și dedică lucrarea Prințului Franz Joseph von Lobkowitz. Abia după trei ani, la Viena, Simfonia va fi denumită Eroica.
Arhitectura amplă, impresionantă, a celor patru părți ale Simfoniei Eroica stabilește pentru prima dată forma monumentală a genului, cu o nouă desfășurare dramatică. Beethoven depășește aici vechile tipare ale genului simfonic clasic și deschide calea structurilor romantice. Contrar uzanțelor și în ciuda dimensiunii părții întâi, centrul de greutate al simfoniei este rezervat ultimei părți. Neobișnuită este și apariția unui impunător și meditativ Marș funebru în locul unei părți lente, urmat de un Scherzo contrastant prin luminozitate, plin de veselie, ludic, cu numeroase semnale de vânătoare. Tema cu variațiuni este forma aleasă pentru materializarea părții finale, ce este simultan o sinteză a expunerilor anterioare și o concluzie a întregii simfonii.
Virtuozitatea orchestrală necesară este dublată de o polifonie complexă care se regăsește perfect integrată în materialul sonor, cu precădere în ultima parte. Forța, flexibilitatea și lirismul care se regăsesc în această lucrare determină fluxul muzical să se transforme într-o adevărată revoluție simfonică.
credit foto: Alex Damian
