Elena Blănaru
Trofeele Concursului Enescu sunt unicate și sunt realizate de artista Iulia Năstase. Pornesc de la reinterpretări în sticlă ale unei viori și se dezvoltă în combinații cu teme inspirate de violoncel și pian, pentru secțiunile la aceste două instrumente ale Concursului. Colaborarea cu Iulia a început în anul 2013. În acel an, e a expus în cadrul acțiunii Bucureștiul Creativ instalația „Ritmuri de vioară”, o instalație ce a cuprins 40 de viori în sticlă. În următorul an, în 2014, Iulia a creat pentru prima dată trofeele Concursului George Enescu. Era un artist aflat la început de drum, abia terminase Facultatea de Artă.
„Lucrarea mea de licență a fost a avut tema <Manifestarea sunetului în vizual>, iar ca formă am făcut o instalație din 40 de viori din sticlă, cu diferite forme și texturi. Atunci, Festivalul Enescu a avut ca imagine o vioară din sticlă și m-am gândit să le scriu. Pentru că eu ca artist, am două roluri – să fac lucrările și apoi să le găsesc un loc în lume. Oamenii au fost foarte deschiși. În cadrul proiectului Bucureștiul Creativ am expus o parte din viori la Piața Universității. Apoi mi-au dat mie proiectul realizării trofeelor pentru concursul din 2014. A fost primul meu proiect în lume”, spune Iulia.
În acel moment, a început o călătorie frumoasă alături de Iulia. Tot ea a realizat trofeele și la următoarea ediție, cea din 2016. Modelele create de Iulia sunt unicat. Ea face nouă trofee pentru premiile celor trei secțiuni instrumentale ale Concursului Enescu – vioară, violoncel și pian -, inspirate din tema de comunicare a fiecărei ediții.
Despre sticlă și artiști
„Fascinația sticlei stă în modul ei de prelucrare, lucrul cu focul te ține ancorat, nu te mai gândești că nu ai trimis emailul, că nu ai dus gunoiul, te obligă să fii prezent, trebuie să fii acolo. Seamănă mult cu o meditație activă”.
Anul 2017 a adus o nouă provocare la care Iulia se gândea de ceva timp. Visa să realizeze o orchestră în mărime naturală, în cadrul căreia sunetul și sticla să se combine pentru a creea experiențe unice.
„Orchestra de Sticlă” a putut fi experimentată în acel an în fața Ateneului, apoi în fața Salii Palatului și a constat într-o orchestră din 30 de instrumente de sticlă, poziționate exact că și cum ar fi pe o scenă și ar fi gata să cânte. În fața lor se afla un pupitru, unde doritorii puteau să meargă și să experimenteze rolul de dirijor. Făcând diverse mișcări, ce erau descifrate de instalația kinekt asociată lucrării, făceau instrumentele să cânte. Lucrarea a fost realizată din finanțare integral privată.
„A fost proiectul la care am lucrat așa cum trebuie să lucreze orice artist. A fost acceptată propunerea de orchestră de sticlă, am avut discuția cu sponsorii, am început să lucrez, iar ei au văzut lucrarea la final, când a fost expusă. Am avut parte de libertate totală, de încrederea lor în mine”, își amintește Iulia.
„Festivalul Enescu a fost o ocazie foarte mare pentru mine și povestesc de fiecare dată, oricui vrea să audă că lucrurile astea se pot întâmpla. Chiar și unui student abia ieșit din facultate, cum eram eu. Am petrecut doi ani în India, iar acolo am întâlnit un domn, mai în vârstă care m-a întrebat ce fac, care este meseria mea. I-am spus că sunt artist plastic, iar el atunci mi-a mulțumit. Am fost foarte mirată, l-am întrebat de ce îmi mulțumește și mi-a spus că sunt un om care prin activitatea sa naște un pic de frumos în lumea asta. Tot el mi-a spus că există trei categorii de oameni: oameni care ne ajută să trăim, cum sunt medicii, apoi sunt oamenii care ne ajută să avem cu ce să trăim, cum sunt fermierii și mai sunt oameni care ne ajută să avem de ce să trăim. Aici, în această categorie intrăm noi, artiștii.
Oferim oamenilor motive să se bucure de viață, în momentul în care văd un film, privesc o operă de artă sau ascultă muzică. Iar muzicienii au un dar aparte, consider eu, mai ales în lumea în care trăim. Din păcate, ne ducem viața într-o lume în care ne bombardează constant cu mesaje, ajungem să ne construim mecanisme care să ne ajute să nu mai procesăm atât de multă informație vizuală. Pentru mine, ca sticlar e mai greu să te fac să vezi lucrările mele. Pe când muzica e altceva. Cu muzica rezonăm toți, rezonezi cu o piesă tristă, o piesă veselă naște ceva în tine.
Muzicienii ajung mai repede la oameni. Așa că am creat trofeele pentru Concursul George Enescu din admirație pentru munca lor. Simt și un strop de invidie, recunosc, pentru că muzicienii pot trezi ceva în oameni din orice plajă socială. Nu trebuie neapărat să mergi într-o sală de spectacole sau într-o galerie ca să întâlnești arta lor. Frumosul creat de ei este pentru toată lumea. Iar acest festival consider că dă înapoi o valoare frumosului.”
Autenticitate și expresie artistică
Prospețime și autenticitate acestea sunt lucrurile pe care Iulia le aduce Concursului Enescu.
“Autenticitatea se simte în pasiunea ei pentru sticlă și pentru viori. Prospețimea se simte în felul în care creează fiecare trofeu. În felul acesta, noi nu oferim câștigătorilor doar niste obiecte, ci adevărate lucrări de artă. Este felul în care, la Festivalul și Concursul George Enescu, susținem dialogul între arte și promovăm și artiștii români, din alte domenii decât muzica”, spune Oana Marinescu, directorul de comunicare al Festivalului George Enescu.
Acum, în 2021, lucrările Iuliei sunt nouă foi de cristal, sub formă de viori, prelucrate manual, prin șlefuire, după ce sunt turnate într-o matriță. Gravura fiecărui trofeu în parte este realizată de Iulia și este unicat. Astfel de lucrări au învățat-o pe Iulia încă o lecție importantă, care se aplică nu numai în artă: să știi când să te oprești. Spune că este extrem de important pentru un artist să știe când să spună „gata, totul este complet”. „Este unul dintre lucrurile pe care le înveți greu, să știi când să te oprești. Am stricat multe lucrări când nu am știut să mă opresc, când am vrut eu să mai adug ceva, să mai modific.”
În căutarea frumosului
Iulia a ajuns la sticlă, după ce a căutat o cale de a exprima frumosul
Călătoria sa a purtat-o mai întâi prin Facultatea de Filosofie, la care a renunțat după un an. S-a îndreptat apoi către Facultatea de Arte, secția sculptură. A considerat, însă că nu avea acea răbdare care să o ajute să lucreze luni la rând la o sculptură în piatră, de exemplu, așa că a trecut la secția de sticlă a facultății. „La sticlă, vezi lucrurile cum se întâmplă, interacționezi mult cu materialul care uneori te ascultă, alteori nu. Se poate și răzbuna atunci când nu îl mânuiești cum trebuie. Lucrezi cu un material care în continuu își schimbă densitatea. Trebuie să știi când să mergi mai departe, când să aștepți. Nu ai răbdăre, sticla te taxează, se sparge. Te forțează să fii calm. Și te mai învață o lecție – să nu te atașezi de lucruri. Obiectele din sticlă se sparg des, nu ai cum să te superi de fiecare dată. Înveți, în schimbi, să o iei de la capăt, să sari peste momentul supărării”. A ajuns să se cunoască mai bine datorită sticlei, să își recunoască stările. Spune că niciodată nu lucrează în atelier dacă este supărată sau nervoasă pentru că starea sa o transmite lucrării, iar sticla nu acceptă fluctuații, mișcări bruște în timpul lucrului.
„Mi s-a întâmplat de multe ori să lucrez, să forțez sticla, să acopăr mici crăpături, iar sticla nu iartă, ea lucrează în continuare. A doua zi am ajuns în atelier și am găsit lucrarea spartă. În interior, crăpăturile au continuat să se miște, iar lucrarea nu rezistă”.
Darul oferit de Iulia celor din jur, care vor să intre în lumea sticlei: răbdarea, puterea de a face să tacă toate vocile din minte
În Grădina Sticlarilor
Cunoștințele obținute în timpul facultății vrea să le transmită mai departe, la rândul său. Așa că de ani de zile organizează ateliere creative pentru adulți. Vrea să le transmită lecțiile învățate de la sticlă. „Nu o să te faci sticlar după 4 ședințe la curs. Dar încerc să îi învăț pe oameni să aibă răbdare cu ei un pic, să anuleze vocea aia din cap, să o facă să tacă. Tehnica asta se potrivește omului modern, înconjurat de o gălăgie totală. Când apare focul, corpul tău intră un pic în alertă, e foc, e ceva de care îți e teamă într-o primă fază și ești mai atent în apropierea lui. Apoi apare sticla care se topește și te obligă să te concentrezi. Practic eu ofer oamenilor două ore în care să nu se mai gândească la ce rulează pe fundal”.
Atelierele au loc la Grădina Sticlarilor, o frumoasă grădină a unei case vechi din centrul Bucureștiului. De 12 ani, Iulia o tot transformă. Încet, încet a devenit locul ei de refugiu, locul în care poate fi afară, în aer liber. Este împânzită de lucrări în sticlă, iar într-un colț sunt cuptoare în care este prelucrată sticla. Iulia are în plan să folosească spațiul în viitor pentru a arăta oamenilor, atât adulților, cât și copiilor, cât de frumos este acest material, sticla. Vrea să îi invite în Grădina Sticlarilor cu câteva obiecte din sticlă pe care nu le mai folosesc, borcane sau sticle, pe care să le topească împreună în cuptoarele speciale și apoi să îi ajute să creeze alte obiecte. Vrea astfel să le demonstreze oamenilor cât de importantă este reciclarea și ce înseamnă de fapt acest proces.
Spune că în timpul facultății a simțit lipsa unui loc unde să vină să creeze. „Sticla e dependentă de tehnologie și nu prea ai unde să te duci, nu mai există ateliere, fabrici. De aceea eu am făcut șapte ani de facultate, în loc de trei. Mi-am prelungit de mai multe ori anii de facultate, pentru a avea acces la tehnologia de lucru în sticlă oferită de facultate. Visez să transform grădina asta în ce era odată Curtea Sticlarilor, din Centrul Vechi, un loc boem, unde mergi la pas și vezi cum este creată, sub ochii tăi, sticla”.
Iulia spune că sticla a mai învățat-o o lecție importantă, cea a rezolvării conflinctelor cu ajutorul căldurii. „Dacă apar tensiuni în sticlă în timp ce lucrezi, rezolvi totul aplicând căldură și este foarte satisfăcător când vezi că ele dispar și crăpătura aia care punea lucrarea în pericol se duce. Te gândești atunci că ai reușit să salvezi situația cu răbdare și căldură. Este ca în viață, iar ăsta e un lucru pe care îl transmit oamenilor care vin aici. De aceea spun că ei nu învață simple tehnici de lucru în sticlă, pleacă de aici cu mai multă liniște în cap, văd lucrurile mai clar, poate din altă perspectivă”.
Nu se vede făcând altceva. „Știi când te întreabă cineva ce ai face dacă ai câștiga la loto. Eu aș răspunde oricând același lucru, aș fi sticlar”.
