Compozitorul Sebastian Androne-Nakanishi
Apreciat de juriile internaționale, de public și de critici pentru tehnica sa impecabilă, pentru stilul său muzical expresiv și sofisticat atât în plan armonic cât și melodic, Sebastian Androne-Nakanishi (născut în anul 1989) este un artist interesant, original, căutând mereu straturile filosofice ale muzicii. A studiat cu Dan Dediu la Universitatea Națională de Muzică București, având și un doctorat în cadrul acestei instituții; de asemenea, s-a perfecționat la Birmingham, Paris și la Zürich, oraș în care este stabilit în prezent. Creator de muzică clasică contemporană, precum și de muzică de film și de teatru, Sebastian Androne-Nakanishi a câștigat în anul 2014 unul dintre cele mai importante premii din palmaresul său: Marele Premiu la Concursul Internațional de Compoziție George Enescu, secțiunea muzică simfonică, cu piesa Tektonum pentru orchestră și sintetizator. Au urmat pentru el și alte premii prestigioase, precum trofeul Golden Eye oferit de Festivalul de Film de la Zürich și Premiul I la International Choral Competition din Japonia. Iar în acest an, Sebastian Androne-Nakanishi a fost desemnat Compozitorul anului la International Classical Music Awards, cu lucrarea Lan Huahua – The Dark Blue Flower. Este așadar un artist cu un palmares impresionant, pasionat de muzică dar și de alte domenii, despre care ne-a vorbit în interviul următor.
Sebastian Androne-Nakanishi, se împlinesc deja opt ani de când ai câștigat Concursul Internațional George Enescu, secțiunea simfonică, cu lucrarea Tektonum. Cum îți amintești atmosfera acestui concurs și ce impact a avut asupra carierei tale ulterioare?
Îmi amintesc că m-am grăbit foarte tare să trimit lucrarea, cred că am trimis-o chiar în ultima clipă. Am alergat la sediul Artexim să o depun acolo. Și cum eu niciodată nu am scris special pentru concurs, am avut această piesă la care am lucrat foarte mult timp, pe care am ajuns să o numesc Tektonum și a fost așa: „hai să vedem ce o să se întâmple”. Desigur, când am câștigat a fost un șoc real, pentru că acest concurs a însemnat foarte mult pentru mine, mai ales că a fost concursul pe care l-a câștigat mentorul meu cu câțiva ani în urmă, domnul Dan Dediu. Nici nu am realizat cât de mare este premiul acesta până când, la un curs în străinătate, am auzit pe cineva care șoptea unui alt compozitor tânăr ca mine și spunea „uite, el a câștigat Concursul Enescu”. Mi s-a părut extraordinar acel moment.
Să vorbim despre piesa cu care ai câștigat Concursul Enescu. Spuneai atunci că a fost un „proiect componistic născut dintr-o bucurie ingenuă de a explora, de a materializa sonor dinlăuntrul”. Care a fost geneza acestei lucrări?
Mie întotdeauna mi-au plăcut aceste călătorii în afara realului. Cumva, prin compoziții mă cufundam în lumi pe care mi le cream mie însumi. Bucuria era cu atât mai mare cu cât în această lume puteam să îi invit și pe ceilalți, ca într-un roller coaster, să o viziteze. Și unele dintre pasiunile mele au fost mereu astronomia, fizica cuantică. Atunci, piesa aceasta pentru mine a însemnat să vizualizez sonor crearea Universului. Când am spus „dinlăuntru”, sigur că nu aveam cum să reprezint în mod obiectiv crearea Universului și atunci am apelat la anumite licențe și la anumite lucruri complet personale. De exemplu, dacă m-am lăsat inspirat de formarea primei galaxii, de Big Bang, de formarea primului atom, asta nu înseamnă că particularitățile pe care le-am găsit în știință le-am aplicat orbește, ci m-am lăsat cumva condus și de intuiție. Desigur, finalul nu are nicio legătură cu știința întrucât merg într-o zonă metafizică. Mi-e și teamă să vorbesc despre acea secțiune pentru că e foarte, foarte intimă și personală.
În 2016 lucrarea Tektonum a avut prima audiție absolută, tot în cadrul Concursului Enescu, interpretată fiind de Orchestra Filarmonicii George Enescu, sub bagheta dirijorului Horia Andreescu. Ce senzații ți-a oferit această experiență – de a asculta propria creație la Ateneul Român?
Maestrul Horia Andreescu a avut o grijă extraordinară față de mine. Cred că era a doua sau a treia piesă a mea interpretată de o orchestră în România. Țin minte că m-a invitat la dumnealui să discutăm despre partitură și a avut foarte multă răbdare cu mine. Desigur, Tektonum este o lucrare monumentală și dificilă; cu toate acestea forța și esența ei au fost scoase la iveală într-un mod fabulos de maestrul Horia Andreescu și de Orchestra Filarmonicii George Enescu. Le sunt recunoscător pentru asta. A fost extrem de emoționant. Lucrarea are și un sintetizator pe care eu a trebuit să îl controlez și să fac anumite ajustări în timpul concertului.
„Orice act de creație este mai întâi un act de distrugere” – acesta este mottoul pe care l-ai folosit pentru Concursul Enescu. Care este motivul acestei alegeri?
Sigur, citatul nu este al meu, dacă nu mă înșel este al lui Picasso și țin minte că cineva din critica muzicală nu a fost prea indulgent față de această alegere a mea. Dacă ne gândim la steaua care ne încălzește nouă planeta, e formată din elementele create în furnalele primelor stele care au fost distruse prin supernove. Și atunci mi s-a părut atât de poetic ca eu să folosesc acest citat pentru că și eu, la rândul meu, când îmi lucrez muzica, asist la distrugere și la creație. Pentru a crea ceva e nevoie de atâtea ștersături… Și de multe ori există materiale cu rol de „placentă” – așa îmi place să le numesc, care produc materiale noi, dar ele nu mai apar în piesă. Ele sunt acolo doar ca să propulseze, să genereze materialul pe care eu ajung, în cele din urmă, să îl las în lucrare. Și atunci, sigur că sunt de acord cu Picasso, că orice act de creație este și un act de distrugere.
Pentru că ai o experiență de concurs extraordinară, te-aș întreba în ce măsură este Concursul Internațional George Enescu o platformă internațională pentru muzicienii aflați la început de drum și ce sfaturi ai putea oferi unui tânăr compozitor înainte de a-și înscrie o partitură la acest concurs?
Aș începe cu sfatul. Am întâlnit mulți colegi de-a lungul anilor, mai ales la cursurile de vară, majoritatea străini ce-i drept, dar și din țară, care vânau concursuri, la propriu. Unul dintre ei, dacă țin bine minte, și-a făcut o carieră din asta. Practic, ei vizau membrii comisiei, ce le place, piesele câștigătoare din anii trecuți. Eu niciodată nu am făcut asta. Ce-i drept, asta nu înseamnă că am participat la 25 de concursuri și le-am câștigat pe toate. Evident, am participat la mai multe. Și da, trebuie să înveți să și pierzi. Dar, dacă tu ești cât se poate de onest și scrii cu dragoste muzica ta și, până la urmă ai un fel de pretențiozitate asupra tehnicii, a ceea ce s-a făcut până acum și nu ignori, ci încerci să îți apropriezi tot ce s-a scris până în prezent, cred că ai șanse mult mai mari să te descoperi pe tine. Asta nu înseamnă că obsesia aceasta a găsirii propriei voci trebuie să cauzeze stres sau să îți miște mâna atunci când scrii. Mi se pare că și acesta este un pericol. Însă, o doamnă compozitoare extraordinară și profesoară foarte dragă mie, doamna Doina Rotaru îmi spunea: „Măi, trebuie să îți placă ție”. Dacă muzica ta îți place și tu ești mulțumit de ea, cred că este un motiv suficient să participi la concursuri și să încerci. Dar să știi că întotdeauna ține și de noroc. Până la urmă sunt conștient și de lucrul acesta.
Concursul Enescu este o platformă de lansare în sensul că în momentul în care te duci să aplici la un curs de vară, de pildă, și persoane de acolo văd Premiul Enescu în palmares, sigur că ești luat în vedere, ești pus în cap de listă. Și, mai mult decât atât, lucrarea ți se cântă de către una dintre cele mai bune orchestre din România. Este un lucru grozav, pentru un compozitor contemporan, ca lucrările sale să fie cântate, mai ales când este vorba de piesele orchestrale.
Sebastian Androne-Nakanishi, ai un palmares absolut impresionant de premii, iar în acest an ai obținut un succes extraordinar: juriul International Classical Music Awards te-a desemnat Compozitorul anului și te caracterizează ca „un adevărat talent, dovedind creativitate și versatilitate atât în lucrări de muzică contemporană, cât și în coloanele sonore compuse pentru cinema și teatru”. Cum vezi acum câștigarea acestui premiu și care este senzația pe care o trăiești atunci când vezi că munca ta și talentul îți sunt apreciate la un nivel atât de înalt?
Este măgulitor. Vă spun sincer că de multe ori simt că nu meritam această onoare și bucurie, pentru că văd că sunt atâția alții poate mai talentați; nu știu cine poate discerne cine e mai talentat decât altul… Dar sunt absolut conștient că sunt alții care au muncit mult mai mult decât mine. Pe de altă parte, cred că vorbesc în numele multor compozitori când spun că uneori apar foarte multe îndoieli. În special în contextul zilelor de astăzi. Ne gândim ce reușim să facem cu viața noastră. Adică scriem muzică, dar atitudinea aceasta boemă poate să funcționeze până la un punct. Mai încolo, contextul actual, situația familială ne forțează să ne gândim puțin și cu picioarele pe pământ. Și atunci e nevoie de acest suport, de această bătaie pe umăr care spune „Da, e în regulă, faci bine ceea ce faci, mergi mai departe”. Chiar vorbeam cu o altă doamnă profesoară foarte dragă mie, doamna Olguța Lupu, despre faptul că un compozitor de astăzi nu prea poate să își întrețină familia doar compunând. Și poate că așa a fost generații de-a rândul, asta nu cred că s-a schimbat prea mult… Dumneaei spunea că ai o datorie și față de muzică însăși, față de cei care te ascultă, față de cei care descoperă lucruri noi prin muzica ta. Mie îmi e și teamă să verbalizez aceste lucruri pentru că sunt conștient de riscul care îl pândește pe un artist, de a deveni un megaloman, de a i se „urca la cap” propriul statut. Și încerc să evit lucrul acesta, dar uneori pic în extrema cealaltă. Atunci, cred că o astfel de apreciere, cum este cea din partea Premiilor ICMA, echilibrează aceste gânduri, dacă ai grijă să rămâi cu picioarele pe pământ.
Crezi că vei mai participa în viitor la concursuri de compoziție?
Vai, dar mi-e atât de dor să particip! Din păcate, nu cred că mai am timp. Acum am un copil. Sunt foarte încântat, nu vreau să dau vina pe el sau să citească mai târziu interviul și să spună „aaa… din cauza mea nu ai participat”. Nu, nu e vorba doar de asta. Îmi găsesc cumva inspirația prin copil și chiar cred că am avut multe de învățat de la el. Cred că e o altă etapă în viața mea. Iar în ceea ce privește concursurile, dacă voi mai avea timp vreodată, urmăresc de foarte mult timp un concurs din Elveția, pe muzică contemporană și orchestră. Dar ar fi nevoie de foarte mult timp investit. Numai dacă vorbim de lucrarea Tektonum cu care am câștigat Concursul Enescu, am avut nevoie de peste un an și jumătate să o compun. Și îmi aduc aminte că i-am scris un final provizoriu pentru a o prezenta la universitate, iar finalul care a apărut până la urmă în Tektonum cred că l-am scris după vreo șase luni de gândit și căutat. Nu îi găseam un final bun. În cele din urmă finalul a venit cu ideea de a folosi tema lui Bach din Passacaglia. Uneori, dacă scrii o piesă în grabă, este mai bine să nu participi cu ea la concurs. Și atunci, dacă nu am acel timp necesar, nu cred că ar avea rost să pierd vremea cu asta. Mai ales că este posibil să pierd timp prețios din viața copilului.
Lucrez la alte proiecte dar, din păcate, am ajuns la un burnout. Cu sănătatea nu e de joacă, acesta este un sfat pe care aș putea să îl ofer colegilor sau studenților de la compoziție. Am avut la un moment dat vreo șase proiecte concomitent, din rațiuni preponderent financiare, și s-a ajuns la niște extreme. Acum trebuie să am mai multă grijă, însă preiau proiecte în continuare.
Interviu realizat de Larisa Clempuș, Uniunea Criticilor, Redactorilor și Realizatorilor Muzicali din România
