În cadrul Concertului de Deschidere a Concursului Enescu 2016, pe 3 septembrie, Orchestra Filarmonicii George Enescu, sub bagheta lui Horia Andreescu a interpretat în premieră absolută Tektonum, lucrarea câștigătorului Secțiunii Compoziție a ediției 2014 a Concursului, compozitorul Sebastian Androne. Iată povestea lucrării, spusă chiar de compozitor.
Text de Sebastian Androne, compozitor
TEKTONUM a fost un proiect componistic născut dintr-o bucurie ingenuă de a explora, de a materializa sonor „dinlăuntrul”. Geneza pe care o are e tare încâlcită și îndelungată.Totul a început de la un link pe care mi l-a trimis o colegă compozitoare căreia îi voi fi veșnic recunoscător pentru acest aparent mic gest. Link-ul conținea o reprezentare audio-vizuală a sistemului solar în care fiecărei revoluții complete a unei planete i se atribuia un sunet. Toate proporțiile erau aplicate obiectiv, conform celor cunoscute în astronomie. Mie mi-a plăcut tare mult și m-a făcut să mă întreb:
„Cum ar fi dacă în locul unui singur sunet aș pune o entitate sonoră mult mai complexă, care să redea mai personal caracteristica respectivei planete?”
Acest „ce-ar fi dacă?” inițial m-a condus la o reprezentare a sistemului solar atât subiectivă (obiectele sonore fiind o interpretare personală a „sonorității” fiecărei planete în parte) cât și obiectivă (raporturile dintre planete fiind corecte din punct de vedere astronomic). Această „muzică a sferelor” a fost „placenta” lucrării „TEKTONUM”, formată exclusiv din sunete electronice. Însă „ce-ar fi dacă”-urile de-abia începuseră.
Mi-am pus problema: „Bun. Am sistemul solar finisat, dar tare mi-aș dor să aud cum s-a format el!”. Și imediat după momentul când am avut ideea aceasta a „năvălit” peste mine întreaga structură inițială a ceea ce va deveni „TEKTONUM”: aveam să încerc să descriu prin muzică o istorie a întregului univers, așa cum mi-am imaginat-o eu, pornind de la concepte și teorii științifice. Nu vă pot descrie bucuria acelui moment și nici de ce simțeam asta, doar nu o scrisesem încă.
Puteți asculta lucrarea Tektonum în interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, sub bagheta lui Horia Andreescu, în înregistrarea din Concertul de Deschidere a Concrusului Enescu 2016, mai jos:
Opening Concert: Enescu Competition on medici.tv.
Inițial, așa cum am spus, am fost extrem de riguros cu proporțiile științifice și cu ceea ce se cunoaște despre cosmogenie. Am păstrat însă numai ceea ce sprijinea actul artistic, care trebuia să fie autosuficient (muzica trebuia să stea în picioare și să nu necesite cunoașterea a priori a sursei de inspirație a autorului). Într-un fel, căutând această muzicalitate în detrimentul inexactității științifice, se permitea accesul extrapolării. Astfel că partea științifică din lucrare a fost în fost în primul rând bazinul ideilor-scânteie, care au funcționat ca pretext pentru muzică.
Lunile au trecut și piesa se apropia de secțiunea finală unde m-am blocat. De tot. Nu doar muzical, ci mai ales conceptual. Cum aveam să „închei” eu, student la compoziție, universul?
Nu exista nicio o idee-scânteie din știință care să mă mulțumească. Aproape un an a durat până când a venit ideea potrivită finalului. Și a fost nevoie de multe influențe, lecturi, conversații și experiențe proprii pentru a-i fi accesibil ei. Însă am știut că e ceea ce trebuie pentru că m-a „lovit” același sentiment de bucurie de care scriam mai sus.
Numele i l-am găsit cu o zi înainte de trimiterea partiturilor la „Concursul George Enescu”. Știam că trebuia să fie ceva care să facă dreptate forțelor angrenate în lucrare, fără să impună un program, o poveste. Dinamica „plăcilor tectonice” și sonoritatea celui de-al doilea termen m-au determinat să ajung la acest titlu. Și fără să știu, din punct de vedere etimologic, termenul „tectonic” provenea din verbul proto-indo-european „tek” ceea ce înseamnă „a face”, „a crea” iar „téktōn” înseamnă „tâmplar”, „făcător”.
Cumva, printr-o osmoză fericită între rațional și irațional, între conștient și supraconștient, a fost inclusă în titlu ideea de „făurire”, de „creație”. Ea vădește nu doar catalizatorul ideatic despre care am scris mai sus ci poate și faptul că suntem cu toții „făuritori”. Lucrarea poate fi receptată ca fiind un spectacol cosmic demiurgic, ca o epopee introspectivă, ș.a. Și ascultarea e un act de creație.
Pentru concurs, am folosit ca moto un citat de-al lui Picasso: „Orice act de creație este mai întâi un act de distrugere.”
Modul de receptare al lucrării oare nu „distruge” (din fericire!) viziunea autorului, nefiind identic cu ea? Iar legat de cuvintele lui Picasso, cred că numai Dumnezeu este absolvit de această cerință. În rest, fiecare zi o ucide pe cea dinaintea ei și o naște pe următoarea până când timpul va fi și el „victima” unui act de creație.
