Cea de a zecea zi a festivalului enescian a adus, în concertul de după amiază de la Ateneul Român, Orchestra de Cameră din Basel. Înființată în anul 1984, formația era alcătuită inițial din absolvenți ai conservatoarelor și academiilor de muzică elvețiene. La acestea s-au alăturat ulterior muzicieni valoroși din alte țări. Repertoriul orchestrei abordează cu precădere muzica veche și pe cea contemporană, dar și pe marii clasici. Astfel, o importantă realizare de dată recentă este integrala simfoniilor beethoveniene.
În prima parte a programului de la Ateneu am admirat-o pe tânăra solistă de origine română Alexandra Dariescu, originară din Iași. Pianista noastră a urmat pregătirea inițială în orașul natal, debutând cu mare succes la vârsta de 9 ani. Apoi a plecat în Marea Britanie cu o bursă de studii. Fiind remarcată și apreciată pentru valoarea deosebită pe care o demonstra, a primit apoi o bursă la Conservatorul din Manchester, urmată de un master. După aceste prestigioase stagii profesionale, s-a stabilit la Londra cu familia, unde își are domiciliul și unde a stabilit și sediul unor organizații cultural-educative dedicate cu precădere formării și promovării copiilor talentați.
Alexandra Dariescu are o prezență activă în edițiile festivalului enescian, la care a participat pentru prima dată în urmă cu opt ani, acum fiind la cea de a cincea colaborare. De această dată a ales să vină în fața publicului român cu Concertul pentru pian și orchestră în la minor op. 7 de Clara Schumann. Compus în anul 1834, concertul a fost inaugurat de autoare, care era pe atunci o cunoscută concertistă europeană în vârstă de 16 ani. Clara Wieck și-a prezentat compoziția în primă audiție ca solistă a orchestrei Gewandhaus din Leipzig, dirijată de creatorul acesteia, Felix Mendelssohn-Bartholdy.
Alcătuit din cele trei mișcări consacrate, concertul prezintă o muzică avântată, cu o melodicitate în care putem recunoaște cu ușurință stilul viitorului ei soț, Robert Schumann, de a trăi muzica. Discursul pe care ni l-a oferit acum solista româncă a impresionat prin sinceritate, spontaneitate, simplitate și printr-o fermecătoare libertate a gândului. Punctul culminant al emoției artistice l-a atins dialogul îndrăgostit al pianului cu violoncelul din Romanța părții a doua, un moment de înaltă sensibilitate expresivă. Stilul interpretării a urmat cu fidelitate caracteristicile formelor instrumentale specifice perioadei romantismului timpuriu. Cu înduioșare ascultătorul a recunoscut acest stil întruchipat într-o ipostază mai candidă, mai naivă de compoziția Clarei, comparativ cu arta genialului ei soț compozitor. Finalul a fost interpretat de solistă și de ansamblu cu aplomb și totodată cu inspirație, fapt care a entuziasmat publicul. Acesta a aplaudat frenetic, obținând de la protagonistă un supliment de o virtuozitate humoristică strălucitoare, piesa Polichinelle de Villa Lobos.
Partea a doua a concertului ne-a ocazionat audierea Simfoniei a treia, Scoțiana, dedicată de Felix Mendelssohn-Bartholdy Reginei Victoria a Angliei în anul 1842. Inspirată de impresiile lăsate de vizitarea împrejurimilor încântătoare ale Palatului Stuart din Edinburgh, simfonia s-a conturat pe durata mai multor ani. Compozitorul și-a lucrat îndelung proiectul din care a fost zămislită opera. Interpretarea prezentă, oferită de Orchestra de Cameră din Basel sub conducerea dirijorală a lui Adam Fischer, a fost plină de însuflețire, unitară și totuși diversă în trăirea diferitelor ipostaze sonore. De la mândria și solemnitatea de o claritate clasică a începutului, trecând prin sonurile energice ale întregului ansamblu, puternic susținut de compartimentul percuției, s-a cântat cu o vervă intens convingătoare care a cucerit audiența. Fluxul sonor s-a îndreptat apoi spre episodul larg, expresiv, cu caracter imnic, pentru a se revărsa într-o mișcare energică, plină de elan și hotărâre. Intervențiile grupurilor de suflători care imită sonoritățile cimpoiului, precum și semnalele cornilor au sugerat un tablou de vânătoare princiară, iar febrila mișcare mereu accelerată și intensificată a condus spre finalul simfoniei în triumf.
Astfel s-a încheiat, în aplauzele puternice ale publicului, concertul Orchestrei de Cameră din Basel, conduse cu înaltă măiestrie de dirijorul septuagenar Adam Fischer, care a demonstrat pe scenă, concret, că are într-adevăr o relație foarte bună cu această formație, după cum a declarat într-un recent interviu.
Articol realizat de Lavinia Coman
