A doua serie de concerte a Festivalului Enescu Online se încheie cu un eveniment remarcabil, care va fi difuzat în perioada 20-22 mai. Orchestra Filarmonicii din St. Petersburg, cu maestrul Vassily Sinaisky la pupitru, interpretează două lucrări în tonalități majore, într-o demonstrație de măreție și suflu romantic copleșitor: Concertul nr. 4 pentru pian și orchestră în sol major de Ludwig van Beethoven, cu Nelson Freire solist și Simfonia I în re major de Gustav Mahler. Concertul beethovenian mult îndrăgit în zilele noastre a fost neglijat timp de aproape 30 de ani după premiera din 1808 și readus în atenția cuvenită de Felix Mendelssohn, care i-a repus în lumină calitățile expresive și structura inovatoare.
Istoria Orchestrei Filarmonicii din St. Petersburg a început în anul 1931 și, timp de mai bine de două decenii, activitatea ansamblului a fost strâns legată de Radio Leningrad. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Leningrad a fost singura orchestră care a rămas în orașul asediat. În pofida faptului că în prima și cumplita iarnă din timpul Războiului orchestra nu a mai putut concerta, prin eforturi aproape supraomenești, în august 1942, sub bagheta lui Karl Eliasberg, orchestra a interpretat la Leningrad premiera Simfoniei a VII-a de Dmitri Șostakovici. Criticii susțin că, până în zilele noastre, „interpretările Orchestrei Filarmonicii din St. Petersburg sunt pe deplin autentice: pare că muzicienii au moștenit de la generația mai veche tradiția clasică de cânt orchestral tipică Orchestrei Simfonice din Leningrad” (Tianjin Daily, 2015). Orchestra Filarmonicii din St. Petersburg este invitată în mod frecvent să concerteze la festivaluri internaționale de prestigiu din Europa, Asia și America. În ultimele stagiuni a susținut turnee în Marea Britanie, Israel, Finlanda și China.
Vassily Sinaisky este un muzician complet, dirijor experimentat și pianist. A fost dirijor principal al Orchestrei Filarmonice BBC, unde este în continuare dirijor emerit; director muzical și dirijor al Teatrului Bolșoi și al Orchestrei Naționale de Stat a Rusiei; director și dirijor principal al Orchestrei Filarmonicii din Moscova; dirijor principal al Orchestrei Filarmonice a Olandei, al Orchestrei Filarmonice din Malmö și al Orchestrei Filarmonice a Letoniei. A vizitat pentru prima oară România în 2014 când a dirijat Orchestra Națională a Franței, a revenit în 2018, la pupitrul orchestrei Filarmonicii George Enescu, pentru finala de pian a Concursului Internațional George Enescu și în 2019, la Festivalul Enescu, pentru acest concert.
Pianist de o mare sensibilitate, brazilianul Nelson Freire a fost un talent precoce cu auz absolut, susținând primul său recital cu public la doar patru ani. A fost recompensat cu Premiul I la Concursul Internațional Vianna da Motta din Lisabona și i s-a decernat Medalia Dinu Lipatti la Londra. În 2001, a prezidat juriul Concursului Marguerite Long de la Paris, iar debutul său la Festivalul BBC Proms a avut loc în august 2005. Talentat și discret în egală măsură, Freire încearcă să se mențină departe de lumina reflectoarelor, de publicitate și interviuri. A înregistrat pentru casele de discuri Sony/CBS, Teldec, Philips și Deutsche Grammophon. Discografia sa cuprinde înregistrări ale concertelor pentru pian de Liszt, alături de Filarmonica din Dresda. Freire a semnat un contract de exclusivitate cu Decca, primul rezultat fiind înregistrarea creațiilor lui Chopin, recompensată cu Diapazonul de Aur, un premiu Choc al publicației Monde de la Musique, un rating de 10 în revista Répertoire și cu o recomandare din partea Classica. Tot pentru Decca, a înregistrat concertele pentru pian de Brahms cu Orchestra Gewandhaus din Leipzig, un album dublu recompensat cu premiile Classic FM și Gramophone în 2007. A înregistrat, de asemenea, muzică de pian braziliană, iar cu albumul Decca Harmonies du Soir a marcat bicentenarul nașterii lui Liszt, în 2011.
Detalii despre program (text de Monica Isăcescu)
Ludwig van Beethoven Concertul nr. 4 în sol major pentru pian și orchestră op. 58
Allegro moderato / Andante con moto / Rondo (Vivace)
Gustav Mahler Simfonia I în re major
Langsam, schleppe (Lent, tărăgănat) / Kräftig bewegt (Puternic, agitat) / Feierlich und gemessen (Solemn și măsurat) / Stürmisch bewegt (Furtunos, agitat)
Ludwig van Beethoven (1770-1827) a finalizat Concertul nr. 4 în sol major pentru pian și orchestră op. 58 în anul 1806, o perioadă intensă din punct de vedere creator, în care a compus și Simfonia a IV-a, Concertul pentru vioară, cele 3 Cvartete Razumovsky, a treia versiune a Uverturii Leonora și alte revizuiri ale operei Fidelio. Compozitorul a interpretat partida solistică a Concertului nr. 4 și a dirijat de la pian orchestra în cadrul primei audiții cu public, ce a avut loc pe 22 decembrie 1808 la Theater an der Wien, într-un program complex din care au mai făcut parte Simfoniile a V-a și a VI-a, alături de aria de concert Ah, perfido!, fragmente din Missa în do major și Fantezia corală op. 80. Numărul insuficient de repetiții cu orchestra, stilul de dirijat plin de temperament al lui Beethoven și teatrul complet neîncălzit au dus la eșecul serii; este motivul pentru care Concertul nr. 4 nu a mai fost programat în timpul vieții compozitorului, în ciuda originalității structurii sale. În locul tradiționalei expoziții orchestrale, lucrarea începe cu o meditație a pianului solo. Discursul se dezvoltă, uzând de note repetate și primește răspunsul ansamblului. Abia la momentul concluziv, Beethoven expune întregul material tematic. Dacă în celelalte concerte ale compozitorului mișcarea mediană are un caracter imnic, seren, în această a patra partitură pianul răspunde liric orchestrei, dialogul lor devenind din ce în ce mai sugestiv și mai dramatic, într-o exprimare ce face trimitere la apropiatul Romantism. Rondoul final aduce o eleganță atipică încheierilor beethoveniene, caracterizate de obicei de exuberanță și umor. De această dată, rafinamentul exprimării este în prim-plan; viorile intonează pe neașteptate o melodie lirică bazată pe tema principală a mișcării, expusă recurent.
Gustav Mahler (1860-1911) a conceput Simfonia I în re major în lunile februarie-martie ale anului 1888, punând laolaltă idei muzicale concepute cu mult timp înainte. A revizuit partitura în câteva rânduri și a dirijat prima audiție pe 20 noiembrie 1889, la Budapesta. Simfonia nu a fost înțeleasă și a fost primită cu indiferență; în timp, însă, ea avea să schimbe modul în care era înțeles genul simfoniei. Inspirată de romanul Titan de Jean Paul (având ca personaj principal un tânăr mistuit de dorință artistică, dar care, incapabil să se adapteze la lumea din jur, se lasă pradă disperării și se sinucide), lucrarea a fost gândită inițial ca un poem simfonic, în două părți. Probabil că Mahler s-a identificat cu personajul romanului lui Jean Paul, întrucât a descris Simfonia drept „autobiografică”; în același timp, expresia muzicii contrazice adesea programul declarat, în special în concluzie, care are un caracter triumfător.
Principala sursă a materialului muzical pare a fi ciclul de lieduri Cântecele ucenicului călător. Primele două dintre acestea sunt citate și prelucrate, aducând implicații programatice suplimentare. Simfonia începe cu un „sunet al naturii”, în accepțiunea lui Mahler, o surpriză puternică pentru publicul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, încă obișnuit cu lucrările lui Beethoven sau Brahms. Cea de-a doua parte se bazează pe melodia unui cântec popular, în timp ce secțiunea a treia, un marș funebru, evocă bine-cunoscutul cântec francez pentru copii, Frère Jacques. Ultima parte debutează cu un semnal puternic al percuției, ulterioara desfășurare muzicală, dramatică, ducând spre un punct culminant impresionant.
Această primă Simfonie a lui Mahler este o realizare de excepție a tânărului compozitor, în vârstă de 28 de ani, care în ciuda amalgamului de idei muzicale prezentate, a realizat o lucrare matură, sudată și spectaculoasă.
