Două orchestre, cot la cot: una din Olanda, fondată în 1888, cealaltă din România – născută mai târziu: 2008. Prima, Royal Concertgebouw Orchestra (RCO), este în Top 3 cele mai bune orchestre din lume și are un concertmaestru român: Liviu Prunaru. A doua, Orchestra Română de Tineret, este considerată una drintre cele mai bune orchestre românești la momentul actual, după cum spune Cristian Mandeal, și îl are, ca profesor invitat, pe același Prunaru.
Tex de Adina Scorțescu
Duminică, ultima seară de Festival Enescu 2017.
Ultima repetiție generală începe la 6 fără un sfert. Peste o oră și jumătate publicul urmează să ajungă la ușile Sălii Palatului (deocamdată, o bună parte din el este la recitalul lui Maxim Vengerov de la Ateneu), soarele va fi apus, iar eclerurile de la French Revolution se vor fi epuizat.
De o parte a șirului de aranjamente cu trandafiri și margarete albe, un pic obosite, pe „scândura sacră”, sunt în jur de 50 de oameni. De cealaltă, pe scaunele publicului, cam tot atâția. Ambele părți scârțâie, în tonalități diferite, spre amuzamentul lui Liviu Prunaru, care va sta în curând aproape de centrul scenei și va face câțiva pași apăsați înspre dreapta, pe zona care-nu-tace a parchetului.
Dar deocamdată lui Prunaru nu i-a venit timpul. În mijlocul scenei e Daniele Gatti, devenit dirijor principal al RCO anul trecut, nu fără controverse. Aseară au cântat Mahler, iar părerile publicului fidel au fost împărțite între „S-a auzit dumnezeiește!” și „Dacă se poate să-i vorbim de rău pe zei… Nu că n-ar fi cântat minunat, dar parcă RCO avea mai multă poezie sub bagheta lui Jansons.”
Acum Gatti e un pic ciufulit, într-o cămașă albă, descheiată la piept, și pantaloni gri. Sacoul e aruncat pe spătarul scaunului înalt, ca de bar, pe care se sprijină din când în când. Repetă începutul concertului din seara asta, uvertura operei „Euryanthe” de Weber – o întâmplare fericită pentru tinerii muzicieni români, care face parte din Side by Side.
Lansat în 2016, programul își propune ca RCO să viziteze până în 2018 fiecare țară membră a Uniunii Europene și să cânte, side by side, unii lângă alții, cu muzicienii de acolo. Acum a venit rândul românilor. Pe care nu-i prea distingi de olandezi, pentru că sunt cu toții îmbrăcați pestriț, de la blugi și tricou, până la fracul de concert.
De pe scenă se aud bucăți de Weber, râsete și vocea lui Gatti, care explică într-o englezo-italiană, cu gestică pe măsură: „Violins, relax, don’t create a drama, just a rhythmical pulse. Ti ta tam, ta tam.” (Pe final de ta tam, tropăie ca să exemplifice sunetul, cu fața la viori. Carevasăzică așa nu.)
Diferența între ri-ta-tam și ta-ra-ri? Trebuie să fii în sală ca s-o înțelegi.
Gatti o asociază pe prima cu un gest învăluitor al mâinii stângi și pe a doua cu o mișcare sacadată a dreptei, purtătoare de baghetă. Prima se referă la spațiu și la legato. „There should be a lot more space. Cause if you do ri-ta-ta, you already have ti-pa-ra. Dolce legato.” Deci se reia bucata și Gatti detaliază: trebuie să se simtă ca un curent electric. Acum e cât de cât de cât bine, dar volumul e prea mare. „Let’s use what we’ve done, but 50% less. Otherwise there’s no more magic.” Magic, în gura lui Gatti, sună ca o lună plină: maaaa-giic.
A patra oară, sunetul orchestrei pare să se apropie de cel din mintea lui Gatti, care îl împinge mai departe cu vorba: „Connect, connect! Bravissimo.” Suflătorii au prins ideea, viorile sunt învăluitoare, dar violoncelele – nu prea:
„Piano, celli, piano!”
După 30 de minute, uvertura (care durează în jur de 9 minute în concert) ajunge la varianta finală.
„Bravi, ragazzi, molto bravi,” încheie Gatti cu un zâmbet scurt, ca al unui tată care nu vrea să-și răsfețe copiii prea tare.
Tinerii din Orchestra Română de Tineret se retrag, ca să le facă loc colegilor de la RCO, care urmează să repete Capriciul Român de Enescu. Unul dintre ei coboară în sală, ca să-și pună vioara în cutia pe care o lăsase pe un scaun din rândul doi. Îi șoptește unei colege: „A fost OK.” (Din tonul vocii, îți dai seama că asta e versiunea dolce sau cool a unui „Pfiu, hai că n-a fost foarte stresant, hai că putem.”)
Cuvintele se pierd în sală. Cei 50 se spectatori se dovedesc a fi „din familie”, adică din echipa Royal Concertgebouw, iar la pauza de cinci minute de dinainte de Enescu, se râde mult și se fac poze de grup. Side by Side.
