Vrăjiți de umorul fin al unui geniu, Enescu

 Text de Mădălina Mărgăritescu

George Enescu, un copil „adorat” de părinți, devine, peste ani, muzicianul venerat de generații de artişti şi iubitori ai muzicii.

Acestui geniu în care se afla „aur adevărat”, cum spunea Regina Maria în memoriile sale, îi plăceau jocurile copilăreşti, îi plăcea să râdă. Cele mai frumoase amintiri au fost relatate, de-a lungul timpului, atât de membrii familiei cât şi de prieteni.

Aşa cum în melancolia muzicii lui Enescu se întrevedea şi lumina, pe chipul sobru al geniului apărea zâmbetul cald şi veselia.

Nepoata lui George Enescu, Ana-Maria Sandi, fiica pictorului Dumitru Bâşcu, fratele lui Enescu, a povestit, la Radio România Muzical, în 2016, o întâmplare haioasă ce dezvăluie relația specială dintre cei doi frați şi spiritul ludic al muzicianului:

„Când venea (la Cracalia), asta-i ceva foarte nostim şi merită să spun ce mi-a spus tata. El îmi povestea cum se jucau ei în copilărie. Şi eu am luat-o aşa, sigur că da, doi copii, în mintea mea. Enescu şi cu tata prindeau mâțele, le puneau picioarele în coji de nucă şi apoi, cum spunea tata, le «zlobozeau» şi alea înnebunite mergeau şi făceau zgomot. După un timp, când am început eu să mă interesez cât de cât despre această relație, mi-am dat seama că Enescu era cu 21 de ani mai mare decât tata.

Deci, un om în toată firea, un geniu care începând cu vârsta de 5 ani compunea, care deja compusese «Poema Română», «Rapsodiile» şi aşa mai departe, venea să se joace cu țâncul ăsta mic, prindeau mâțele şi le zlobozeau prin bătătură”.

Despre jocurile improvizate de Enescu atunci când se afla în preajma copiilor, a istorisit şi vărul său, Alexandru Cosmovici. Veselia lui Enescu răsuna în casa rudelor de la Iaşi pentru că „bădia Jorj” iubea să se joace cu verii săi mai mici cu vreo 20 de ani decât el.

Că-i urca pe dulapurile aflate pe coridorul casei zicându-le că-i lasă acolo sau că se aşezau roată pe covor cu tot felul de instrumente muzicale dând naştere unui concert extraordinar, copii erau la fel de încântați.

Şi dacă tot ne-a purtat firul amintirilor la Iaşi, Alexandru Cosmovici ne vorbeşte în cartea sa, „George Enescu, în lumea muzicii şi în familie” despre pasiunea lui Enescu pentru dulciuri, relatând un alt moment amuzant petrecut la sfârşitul unui ospăț când marele muzician savurează nişte „[…] prăjituri de casă gigantice, un fel de cremşnituri denumite pe atunci «senatori». […] Mama ştia prea bine că Jorj e mare amator de dulciuri; îl servise, între păhărele, cu doi dintre aceşti giganți «senatori». Noi, de la coada mesei, eram siguri că o a treia prăjitură de asemenea proporții n-ar mai putea fi servită. Când colo, bădia zice mai apoi mamei: «Coană Anetă, prăjiturile matale sunt aşa de bune, că eu aş mai lua una». Dar marea noastră admirație a fost când, după o pauză mai lungă şi pân-a nu ne ridica de la masă, Jorj, s-a mai putut lupta şi cu un al patrulea mare «senator»”.

La mesele regale oferite de Regina Elisabeta, invitații se bucurau de prezența lui Enescu, iar tinerele doreau să se aşeze lângă el. În lucrarea muzicologului Viorel Cosma, „George Enescu în memoria timpului”, descoperim amintirile Zoei Cămărăşescu despre marele muzician. Pianista îşi aminteşte că spre deosebire de violoncelistul Dinică care „făcea glume fără haz”, iar „Dall’Orso era obraznic, dar cu haz”, Enescu când revenea din visarea în care se refugia în timpul mesei şi „îți adresa un cuvânt drăguț, o glumă, un calembour, îți schimba toată seara”. Pentru a înveseli atmosfera, Enescu îi făcea diferite farse lui Dinicu, iar cu Dall’Orso se întrecea în jocuri de cuvinte. „Micul băiat din Dorohoi”, cum îl numise Regina Maria, transmitea şi celorlalți buna sa dispoziție.

Şi Yehudy Menuhin subliniază, în „Călătorie neterminată”, firea veselă a maestrului său. Când făcea muzică Enescu era tăcut însă de multe ori, în timpul conversațiilor insera glume.

Marele artist nu-şi pierde umorul nici în ultimii ani de viață. Printre nenumăratele cursuri de interpretare susținute de muzician, se aflau şi cele organizate la Palatul Chiggi, unde se afla renumita şcoală fondată de contele Chiggi Saraccinesco.

Din însemnările muzicologului Teodor Balan aflăm că în vara lui 1954, Enescu participă la ultima sesiune a cursurilor de interpretare şi totodată este sărbătorit cu ocazia împlinirii vârstei de 73 de ani. Contele, un tip înalt care apropia 80 de ani, este admirat pentru statura impunătoare, cineva îi spune, „Vous êtes comme un peuplier”. Enescu fiind prezent adaugă, „Je suis aussi un peu plié…”. Astfel realizează un joc de cuvinte ce se pronunță la fel, dar au sensuri diferite, „peuplier” (plop), „plié” (înconvoiat).

Întreaga viață, surâzătorul geniu a rămas copilul minune care a oferit celor din jurul său nenumărate clipe de bucurie.

Bibliografie:

• Balan, Teodor, „Acasă la George Enescu”, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1977;
• Cosmovici, Alexandru, „George Enescu în lumea muzicii şi în familie”, Bucureşti, Editura Muzicală, 1990, p. 50;
• Cosma, Viorel, „George Enescu în memoria timpului”, Bucureşti, Editura Casa Radio, 2003, p. 422;
• Gavoty, Bernard, „Amintirile lui George Enescu / Les souvenirs de Georges Enesco”, Trad.Elena Bulai, Ediția a II-a, Ediție bilingvă (franceză-română), Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2017;
• Maria, Regina României, „Povestea vieții mele”, vol. II, Ediția I, Bucureşti, Editura Adevărul, p.137;
• Menuhin, Yehudy, „Călătorie neterminată”, Bucureşti, Editura Muzicală, 1980;
• Interviu Radio România Muzical, Emisiunea „În universul muzicii”, Realizatoare: Cristina Comandaşu, Invitată: Ana-Maria Sandi, nepoata lui George Enescu, 15 octombrie 2016

Fotografii:

1. Yousuf Karsh, George Enescu, 1954 © The Art Institute of Chicago
2. George Enescu alături de Regina Elisabeta, Dimitrie Dinicu şi Edgar Dall’Orso © Biblioteca Digitală Națională