Interviu de Cristina Enescu
Nicola Campogrande este un compozitor contemporan de muzică clasică recunoscut, ale cărui lucrări sunt frecvent interpretate în mari săli de concerte sau festivaluri din lume. El este și jurnalist muzical, scriitor, director artistic al festivalului internațional MITO SettembreMusica (care are loc simultan în Milano și Torino) – și, din 2012, este și un fel de pictor muzical. Primul său portret, al unei doamne care va rămâne necunoscută, este „R – Un portret pentru pian și orchestră”, ce a fost interpretat în Festivalul George Enescu 2019.
Am discutat cu compozitorul la București despre neobișnuința și incitanta poveste a nașterii acestei lucrări, dar și despre relația interesantă și în evoluție dintre muzica clasică contemporană și public.
Compoziția „R – Un portret pentru piano și orchestră” este celebră nu numai datorită muzicii dar și a poveștii din spatele ei.
Într-adevăr. Într-o zi m-a sunat un necunoscut și mi-a cerut să compun un portret muzical al logodnicei sale (cuplul va rămâne anonim, am semnat un acord de confidențialitate). La început am crezut că e nebun. Nu sunt pictor, ci compozitor. Am spus că o să mă gândesc. La ceva timp după aceea am vizitat o expoziție de portrete istorice într-un castel din Italia care avea și exponate de artă contemporană, iar acolo în niște rame vechi erau ecrane cu video-uri ale unor actori îmbrăcați ca personaje istorice, dar care se mișcau și vorbeau. Atunci am realizat că aș putea face portretul muzical lucrând cu tempo-ul și cu mișcarea, descriind prin muzică modul în care doamna respectivă se mișcă, cum se plasează în spațiu și timp, deci descriindu-i mai degrabă stilul de viață decât aspectul. Atunci am acceptat proiectul.
În aceeași perioadă s-au suprapus și alte două situații: celebra pianistă Lilya Zilberstein m-a contactat cu ideea de a colabora. De asemenea, de parcă stelele s-ar fi aliniat perfect, Orchestra Verdi din Milano a invitat-o să susțină un concert alături de ei, pentru care mai aveau nevoie să adauge ceva în program, o compoziție nouă. Nu începusem încă să lucrez la portretul muzical, dar mă tot gândeam la el.
M-am întâlnit cu domnul care comandase lucrarea și mi-a povestit o mulțime de lucruri personale, chiar intime legate de cum a cunoscut-o pe logodnica lui și cum s-a dezvoltat povestea lor de iubire la maturitate. Erau doi oameni pe care nu îi cunoșteam de fapt. Mi-am dat seama că e totuși o responsabilitate mare. Ulterior mi-a trimis și niște poze ale doamnei. În următoarele 9 luni, tocmai când așteptam împreună cu soția mea nașterea celui de-al treilea copil al nostru, am stat înconjurat de aceste poze și am compus. Când aproape terminasem, domnul m-a invitat la o cină cu prieteni la ei acasă, ca să o și cunosc pe doamnă, deși proiectul încă trebuia să rămână secret. Era straniu cumva… această femeie care pentru mine deja se transformase în muzică, cu ai cărei ochi eram atât de familiarizat din poze, deodată exista în carne și oase lângă mine, la cină, vorbind…
În această lucrare există o parte numită La Conquista (cucerirea), pentru că e o femeie foarte puternică, activă, dinamică în familia, munca și activitățile ei sportive. Este și o parte numită Notte (Noaptea), destul de erotică, pentru că partenerul ei mi-a povestit și multe detalii ale intimității lor. Compusesem deja acele părți când am fost invitat la ei la cină și mi-am putut vedea muza mișcându-se și vorbind, iar apoi în acea noapte nu am putut să dorm, eram destul de descumpănit.
Oarecum un efect Pygmalion?
Poate e o descriere potrivită… Câteva luni mai târziu, înaintea premierei cu Orchestra Verdi, partenerul ei a invitat-o la o repetiție generală a lucrării mele. Eram pe scenă cu Lilya Zilberstein și extraordinara Orchestră Verdi, și cu coada ochiului o priveam pe doamnă. Logodnicul ei crease o carte în care istorisise întreaga poveste, cu aceleași fotografii pe care le folosisem și eu. Când i-a dat cartea (care fusese ascunsă sub scaunul ei), doamna a început să înțeleagă totul, a venit repede la mine pe scenă, plângând, și m-a îmbrățișat.
În seara concertului, în spatele meu în sală stăteau ea și mama ei. Când orchestra a ajuns la partea a treia, Cucerire, am auzit-o pe mama ei șoptindu-i: „Ți-am mai spus, faci mereu prea mult lucruri în același timp, asta se aude și în muzica de acum”. Am fost extrem de fericit.. Mama femeii pe care o pictasem cu muzica mea își recunoscuse fiica în compoziție. Astfel, lucrarea a căpătat o viață proprie.
Cunoașteți vreun precedent de portret muzical de acest gen?
Nu chiar, de fapt asta m-a și speriat. Cea mai apropiată lucrare pe care am găsit-o a fost Variațiunile Enigma ale compozitorului englez Sir Edward Elgar [o lucrare orchestrală incluzând 14 variații pe o temă, fiecare fiind o schiță muzicală a unui prieten de-al compozitorului]. Fiecare variațiune poartă inițialele unui prieten, dar nu sunt chiar portrete, deci e altceva.
Cum a fost viața dumneavoastră de compozitor după acest proiect?
Mă bucur și sunt mândru că pot să trăiesc din compozițiile muzicale pe care le scriu. Dar îmi amintesc bine că următorul proiect care mi-a fost comandat după „R – un portret pentru pian și orchestră” mi-a creat cumva o senzație de dezamăgire, îi lipsea acel sentiment de provocare și de anticipare. După aceea am devenit încă și mai atent la lucrările mele, și am ajuns să prefer să scriu muzică mai degrabă mai puțin bine plătită dar pe care cel care mi-o comandă să și-o dorească cu adevărat.
Destule persoane au încă o anumită reticență față de muzica clasică contemporană. Dumneavoastră ați mers încă și mai departe cu acest proiect. Cum credeți că este percepută această compoziție de către public?
Compozitorii au o responsabilitate enormă față de acea parte a publicului care încă respinge muzica contemporană. Cred că timp de mai multe decenii s-a compus multă muzică contemporană îngrozitoare, complet autoreferențială. Compozitorilor nu le plăcea muzica pe care o creau. După 1930, să spunem, sau cu siguranță după al Doilea Război Mondial și Holocaust compozitorii au adoptat un fel de refuz ideologic al frumuseții, mulți au simțit că nu mai puteau compune despre frumusețe, ci că trebuiau prin lucrările lor să dea mărturie despre ororile realității. Asta a avut sens în anii postbelici, dar muzica a fost dintotdeauna un vehicul pentru frumusețe, bucurie, inteligență, însă devenise astfel un vehicul pentru nimic. Așadar, s-a ajuns la un punct în care oamenii care mergeau în sălile de concerte erau complet impermeabili față de muzică, nu se construia acolo nicio relație. Cred că publicul a avut la un moment dat toate motivele să fugă de muzica contemporană. Dar lucrurile s-au schimbat apoi. Astăzi există zeci de compozitori în toată lumea care scriu o muzică extraordinară, bogată, emoționantă, sexy, care face plăcere publicului.
Ați vorbit anterior despre puterea muzicii de a crea relații. Ce fel de conexiuni credeți că facilitează muzica dv.?
Eu compun în primul rând lucruri care să îmi placă mie, și de asemenea încerc să îmi aduc o mică contribuție și față de societate. Compozitorii pot fi utili lumii în măsura în care creează energie, frumusețe. În timp am descoperit că muzica mea e destul de empatică față de muzicieni, pare să le facă plăcere. Ca de exemplu după concertul din Festivalul Enescu, când am urcat pe scenă la sfârșit muzicienii aplaudau la fel de puternic precum publicul. Asta îmi place, ca din viața mea așa cum e ea – a unui italian căruia îi place mâncarea bună, care are trei copii, care citește călătorește, merge cu bicicleta – să pot crea energii care ajung la muzicieni și la public.
Sunteți și scriitor, iar una din cărțile dv. se numește „Occhio alle orecchie. Come ascoltare usica classica e vivere felici” („Ochiul la ureche. Cum să ascultăm muzică clasică și să trăim fericiți”). A fost scrisă înainte sau după aventura cu portretul muzical?
A fost după.
Titlul vorbește exact despre ce ați făcut în acea compoziție, punând universul ochilor și cel al urechilor laolaltă.
Aveți dreptate… Nu mă gândisem la asta. Cred că modul în care oamenii ascultă muzică clasică este în schimbare, și pe bună dreptate. Uneori trebuie să ne oprim și să ne gândim la asta. Inclusiv la care este datoria compozitorilor și a interpreților în epoca internetului, în care oamenii au posibilitatea de a plăti un bilet la un concert live sau de a asculta muzică online.
Apropo, care mai este valoarea experienței unui concert live la care plătești bilet?
În primul rând, răspunsul are legătură cu esența muzicii clasice, care e mai greu de definit decât, să spunem, muzica rock sau pop, pentru că muzica clasică are simultan o trăsătură forte ( a evoluat de-a lungul multor secole) dar și o mare slăbiciune, anume faptul că e construită din relații – între note, fragmente, oameni – care sunt în continuă schimbare. Dacă scriu un tango, de exemplu, la primele măsuri am stabilit deja ce se întâmplă ulterior. În muzica clasică nu e așa, compozitorul începe să lucreze și la un moment dat se trezește surprins de ce s-a născut din materialul, notele, pe care le-a scris.
Această imprevizibilitate și lipsă de control total fac muzica clasică mai fragilă?
Într-adevăr, dar mai e și interpretarea. De fiecare dată când se cântă muzică clasică, uneori chiar și o subtilă schimbare de accent sau dinamică poate schimba direcția acelei interpretări. Și în asta constă frumusețea! Așadar, cred că are încă foarte mult sens să mergi și să asculți un concert live, de fiecare dată este o renaștere a acelei muzici, în timp real.
Spuneați că muzica este „un loc de ospitalitate și schimburi”. Cum înțelegeți asta?
În sensul că oamenii vin laolaltă în mod natural și fac, respectiv ascultă muzică împreună folosind același limbaj muzical, deseori fără măcar să se fi întâlnit anterior. La concertul din Festivalul Enescu a fost compoziția unui italian, editată în Germania, interpretată în România cu un pianist croat. Muzica este o formă de exprimare în care mai multe persoane pot să „vorbească” simultan fără să se enerveze reciproc. Și ne și ascultăm unii pe alții, în muzică. Dacă politicienii ar fi și muzicieni, tuturor ne-ar fi mai bine, căci ar fi capabili să se asculte unii pe ceilalți, să găsească armoniile și să se stimuleze reciproc. Muzica e o paradigmă superbă. Într-o orchestră sunt mulți oameni cu diferite specializări, care au studiat în diferite locuri și moduri, și totuși cu toții cântă în sincronicitate și armonie.
Ce „tratament” recomandați celor care încă sunt reticenți față de muzica clasică contemporană, deseori mai mulți dintr-o prejudecată decât dintr-o teamă sau o traumă autentice?
Mai întâi aș renunța la termenul „contemporană”. Eu sunt un compozitor de muzică clasică, atât. Și Mozart a fost „un compozitor de muzică clasică contemporană” la vremea lui. Apoi, mereu când fac repertoriul pentru concerte încerc să combin piese contemporane cu unele mai vechi. Așa s-a procedat mereu până în anii 1900. Crearea de rezervații pentru compozitorii contemporani nu e o idee bună. Directorii artistici trebuie să devină conștienți de câtă muzică nouă bună există, și să aibă curiozitatea și curajul să o descopere.
Pentru cei care încă nu v-au descoperit muzica, cu ce lucrare le sugerați să înceapă?
„R – un portret pentru pian și orchestră” e o idee bună, pentru că are și această poveste în spate care poate stimula imaginația. Puteți găsi pe Youtube interpretarea superbă a Lilyei Zilberstein. Invitația mea, însă, rămâne ca publicul să vină să asculte concertele live. E cea mai frumoasă experiență.
