de Ruxandra Predescu
Sâmbătă, 15 mai, a fost prima zi în care am putut ieși din nou pe străzi și în parcuri fără măști. Tot atunci, a fost finala Concursului Enescu la violoncel.
Ajung la Ateneu cu vreo jumătate de oră înainte de începere. Parcul și treptele din fața clădirii sunt pline cu oameni care se bucură de ziua specială. Zâmbetele sunt la vedere.
În fața ușilor impunătoare e un grup de tineri domni care se asigură că toți cei care intră respectă regulile, iar accesul e ordonat. Dincolo de uși te întâmpină plasatoarele, cu sacouri și măști asortate, un roșu festiv. Și apoi holul elegant al Ateneului unde începe să se simtă emoția zilei de concert cu orchestră, de concurs, de parcă porțile uriașe de la intrare asigură teleportarea într-o altă lume.
Emoții, aplauze și noduri în gât
Stau de vorbă cu câțiva spectatori, apoi fug să iau pulsul din culise, însoțită de unul dintre organizatori. Pe trepte – avem de urcat două etaje – îl întreb dacă are emoții înaintea finalei. ”Nu prea, nu”, îmi răspunde, apoi completează ”Adică, da, firește că am, dar nu chiar așa multe”. În culise, membrii orchestrei se pregătesc să intre pe scenă, unul câte unul. Doamnele au rochii lungi, cu detalii strălucitoare, domnii au frac, iar emoția, stăpânită cu glume ușoare e aproape palpabilă.
Au mai fost pe scenă pentru Concursul Enescu, la repetiții și, unii dintre ei, la Concertul de Gală de deschidere, din august 2020, însă fără public, din cauza pandemiei. Acum, însă, dincolo de cortină, după atâta timp, va fi și public, o întâlnire pe care au așteptat-o cu toții! Se aud aplauze la intrarea orchestrei și, cumva, nu știu cum și de unde, mă trezesc că am un nod în gât!
Fug în sală, intru tiptil, să nu deranjez, fix cu un moment înainte ca prezentatorul să-l anunțe pe dirijor, maestrul Nicolas Altstaedt, și, mai apoi, primul concurent, românul Ștefan Cazacu. Va interpreta Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră op. 104, de Antonín Dvořák. Apariția sa pe scenă e însoțită de aplauze entuziaste, puternice, ca după un final de reprezentație. Iar mi se pune nodul în gât pentru că, în aer, sub cupola impresionantă a Ateneului, emoția și bucuria publicului se simt aproape fizic.
Dor de ”Acest normal” și bucuria revenirii în sala de concerte
Nu pot să fac nici o apreciere legată de calitatea interpretărilor, acesta nu e genul acela de recenzie. În pauza dintre Ștefan Cazacu și Sebastian Fritsch, concurentul din Germania, stau de vorbă cu alți spectatori. ”Cum vă simțiți la revenirea într-o sală de concerte?”, vreau să știu, și vin spre mine doar superlative absolute, iar cuvântul „dor” se regășește în toate răspunsurile. ”Dor” îmi spune că i-a fost și una dintre plasatoare. Lucrează de 18 ani la Ateneu unde așază oamenii la locurile lor. E caldă și amabilă și spune că abia aștepta spectatorii în sală și că speră că de-acum vom reveni la normal. ”Acest normal”, precizează.
Mă întorc în sală, la timp pentru primele acorduri din concertul în mi minor pentru violoncel și orchestră op. 85, de Edward Elgar, lucrarea aleasă de Sebastian pentru finala Concursului George Enescu și las muzica să-și facă magia. Nu știu când trece timpul, sunt impresionată că, la fel ca la primul concurent, pauzele dintre părțile concertului se întâmplă fără nici măcar o bătaie din palme. Fie este un public de cunoscători, fie toată lumea e prea absorbită de muzică. Sau ambele variante.
Aplauze, în fine, și surprind o spectatoare al cărei entuziasm e evident mai accentuat. Nu sunt sigură, dar estimez că e profesoara de violoncel a lui Sebastian, așa că, în pauză o abordez: ”Bună! Tu ești profesoara lui Sebastian, nu-i așa?”. Râde și confirmă ”Te-ai prins de la aplauze, nu? Dar sunt atât de bucuroasă!”. Pe treptele care ne duc către parterul Ateneului, în scurta pauză, o întreb dacă e mulțumită de prestația elevului ei, dacă are emoții. ”Emoții? Ah, pentru concurs? Nu! Deloc. Am emoții pentru că suntem la un concert cu public, cu orchestră, muzica îmi dă emoții!”.
Autografe și o surpriză pe scenă
Jos se întâlnește cu Sebastian, se îmbrățișează. Îi las să vorbească, dar apuc să văd, cu coada ochiului, că tânărul violoncelist e înconjurat de câțiva spectatori care îl felicită și-i cer autograful. Mă întâlnesc cu oameni cunoscuți, ce bucurie!, povestim un pic despre ”acest normal”, cum i-a zis doamna plasatoare, apoi revenim în sală pentru ultimul concurent.
Este vorba de Jaemin Han, din Coreea de Sud, cel mai tânăr participant, semifinalist și finalist din istoria Concursului Ceorge Enescu. Avea doar 14 ani când au început înscrierile, între timp a împlinit 15 și mă aștept, nu știu de ce, să văd un copil, subțirel, poate chiar ușor timid, pe scenă. Spre surprinderea mea, Jaemin nu e deloc așa și, când începe să cânte, forța interpretării lui e remarcabilă. Și-a ales Concertul nr. 1 în mi bemol major pentru violoncel și orchestră op. 107, de Dmitri Șostakovici, una dintre cele mai grele piese, după cum se spune, iar aplauzele de la final sunt pe măsura interpretării.
Trei tineri violonceliști vorbesc despre fotbal
Ni se spune că vom aștepta puțin pentru ca juriul să delibereze, apoi vom fi chemați în sală și vom afla câștigătorul. Mai stau puțin la povești cu Lisa, profesoara lui Sebastian, apoi fug în culise. Sunt curioasă de starea de spirit a finaliștilor și cum așteaptă rezultatul. Îi găsesc pe toți trei în micul hol din culise, prea emoționați, cred, să se așeze pe canapeaua sau fotoliul care decorează spațiul. Mă prezint, mă așez și le spun să nu mă bage în seamă, sunt acolo pentru a consemna atmosfera finalei și o să pretind că nu-s atentă la ce vorbesc între ei. Totuși, nu mă pot abține să nu trag cu urechea și să nu zâmbesc. Ai zice că trei tineri din trei culturi diferite, uniți de o pasiune comună, ar putea conversa despre un infinit de subiecte. Totuși, Sebastian, Ștefan și Jaemin discută, în engleză, despre violoncel, și corzi, și corpuri, și tehnici de interpretare. Îi întreb dacă n-au și alte pasiuni. ”Adică cum?”, se miră, toți trei. ”Nu știu. Fotbal! Netflix? Trebuie să mai fie ceva pe lângă violoncel, nu?”.
Încep să râdă și să povestească fiecare despre activitățile care îi ajută să se relaxeze între studiu, repetiții și concerte. Ștefan și Jaemin împart pasiunea pentru fotbal. ”Mie îmi place să fiu portar”, spune Ștefan, și ceilalți doi se miră cu primul gând: ”Dar nu-ți este teamă că ai putea să-ți rănești mâinile?!”. Nu-i este, nu joacă atât de mult și are grijă. Se mai vorbește despre jocuri video, apoi despre efectele pandemiei și vaccinare. Jaemin vrea să știe dacă doare înțepătura. Îl asigurăm că nu și mai râdem un pic și-mi dau seama că e felul lor de a-și controla emoțiile. Nu vorbesc deloc de interpretări și, dacă există, nerăbdarea de a afla rezultatele jurizării e bine mascată de toți trei. Nu durează prea mult, oricum, și sunt anunțați că trebuie să intre pe scenă. ”Oare trebuie să vorbim, să spună ceva fiecare? Aș prefera să nu”. Zâmbesc. Sunt oamenii notelor muzicale, nu ai cuvintelor. Mă îndrept și eu spre scenă și ascult decizia juriului.
And the winner is…
Jaemin a câștigat finala de violoncel a Concursului George Enescu. Doar 15 ani și are deja în palmares premiul I la una dintre cele mai prestigioase competiții. Zâmbește necontenit, cu florile în mână.
Zâmbesc și eu. Urmează două interviuri, apoi ies pe poarta Ateneului, ultima dată astăzi. Afară plouă torențial, iar eu ador ploile de vară și nu cred că ziua asta minunată ar fi putut avea o încheiere mai bună!
Ne vedem la finala secțiunii Vioară, pe 19 mai!
