Festivalul și Concursul George Enescu online continuă în perioada 30 martie-2 aprilie cu un program prezentat de Orchestra Națională a Franței, sub bagheta maestrului Ion Marin și având-o ca solistă pe pianista Alexandra Dariescu. Concertul a avut loc în cadrul ediției din septembrie 2019 a Festivalului Internațional George Enescu, la Sala Mare a Palatului. Festivalul Enescu este singurul festival de muzică clasică din lume care oferă publicului posibilitatea de a se bucura de înregistrările sale online și gratis.
Orchestra Națională a Franței a deschis concertul cu Suita nr. 1 op. 9 de George Enescu, iar la final a interpretat Suita „Imagini” de Claude Debussy într-o formulă aparte (cele trei părți au fost prezentate într-o ordine diferită față de cea din partitura originală). Între cele două suite, publicul a putut asculta Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră de Maurice Ravel, un concert-poezie cu aluzii stilistice la muzica lui Rahmaninov, Gershwin sau Debussy, interpretat în manieră expresivă și rafinată de pianista română Alexandra Dariescu.
Ion Marin este unul dintre puținii dirijori care abordează cu la fel de multă pasiune și pricepere domeniul muzicii simfonice și cel al operei. Este invitat frecvent să dirijeze pe scenele marilor opere ale lumii și s-a aflat la pupitrul tuturor orchestrelor europene importante.
Alexandra Dariescu este o muziciană cu un palmares impresionant de concerte. A evoluat pe scene renumite precum Carnegie Hall, Barbican, Royal Albert Hall sau Konzerthaus din Viena.
Iată ce declara pianista despre Concertul în Sol major de Ravel, într-un interviu pentru Radio România Muzical:
„Acest concert mă duce înapoi în clasa a XII-a, când eram încă în liceu și am cântat partea întâi cu Orchestra Filarmonicii Moldova din Iași, în concertul de absolvire. Țin minte că a fost o experiență așa de frumoasă, iar acest concert este unul pe care îl simt. Sunt anumite piese pe care, chiar dacă nu le-ai cântat de multe ori, le ai în suflet și le ai în sânge. Acum câțiva ani am fost la Festivalul Ravel din Ciboure, unde am concertat chiar în biserica unde a fost Ravel botezat. Țin minte că atunci am cântat Gaspard de la nuit și a fost o atmosferă unică și atât de specială să fiu în locul unde a fost botezat și crescut… parcă am luat ceva din copilăria lui Ravel.”
Detalii despre program (text de Monica Isăcescu)
George Enescu – Suita nr. 1 în Do major pentru orchestră op. 9
Preludiu la unison / Menuet lent / Intermediu / Final
Maurice Ravel – Concertul în Sol major pentru pian și orchestră
Allegramente / Adagio assai / Presto
Claude Debussy – Imagini pentru orchestră
Horele primăverii / Gigues / Suita Iberia (Pe drumuri și cărări, Parfumurile nopții, Dimineața unei zile de sărbătoare)
Creație de expresie neoclasică a compozitorului, la vârsta de 21 de ani, Suita nr.1 în Do major op.9 este una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui George Enescu. „În 1903, am scris o Suită pentru orchestră pe care, dintr-un sentiment de elementară recunoștință, am dedicat-o lui Saint-Saëns. Suita aceasta cuprinde în special un Preludiu la unison, de o scriitură destul de ciudată și pe care Kodàly l-a dat vreme îndelungată elevilor săi ca exemplu de monodie. Finalul, o tarantelă capricioasă, era, după părerea mea, destul de reușit”, povestea Enescu.
Originalitatea lucrării se afirmă de la primele sunete; autorul gândește o parte introductivă, Preludiu la unison, în care instrumentele cântă la unison, o premieră în muzica simfonică, cu „o asemenea putere expresivă încât nu mai are nevoie nici de armonie, nici de polifonie, de o calitate a etosului românesc niciodată atinsă până atunci și – cumva – nici după aceea” (Pascal Bentoiu). Următoarea parte, Menuet lent, provine din aceeași lume sonoră, iar etosul popular rezidă într-un amalgam de moduri minore și majore specifice folclorului românesc. Puterea lui Enescu de a anticipa lumi sonore noi se traduce în partea a treia, Intermediu, prin construirea întregii secțiuni pornind de la un singur sunet, do diez. Finalul, în formă de sonată, derulează o serie de idei melodice provenite din motivul de bază al Preludiului la unison. Lucrarea a fost interpretată în primă audiție pe 8 martie 1903, la București, sub conducerea dirijorală a lui George Enescu.
După compunerea Concertelor în Sol major și în Re major pentru pian și orchestră (acesta din urmă doar pentru mâna stângă) în perioada 1929-1931, Maurice Ravel împărtășea unui ziarist de la Daily Telegraph din Londra: „A fost o experiență interesantă să concep și să realizez efectiv cele două concerte în același timp. Primul, pe care mi-am propus să-l interpretez chiar eu, este un concert în sensul strict, scris în spiritul lui Mozart și Saint-Saëns.” Strălucitor, clar și luminos, Concertul în Sol major relevă intențiile exprimate de autor. Prima parte, Allegramente, impune o atmosferă dinamică, din punct de vedere armonic și emoțional, expunând totodată linii melodice delicate. Partea a doua, Adagio, este un lied cu o expresie liniștită. Când Marguerite Long a lăudat dezvoltarea liberă a secțiunii, Ravel i-a răspuns că a scris-o recurgând frecvent la idei din Cvintetul cu clarinet al lui Mozart, pe care l-a asimilat până la absorbția completă. Concluzia este adusă de mișcarea Presto, strălucitoare, succintă și cu o profundă amprentă jazzistică, într-un permanent joc între metru și ritm.
Spaniolul Manuel de Falla afirma cândva: „În loc de Claude Debussy a scris muzică spaniolă, fără să cunoască Spania ar trebui spus fără să cunoască țara, ceea ce înseamnă un cu totul alt lucru. Debussy cunoștea Spania din lecturi, tablouri, cântece și dansurile adevăraților interpreți spanioli.” Indiferent de sursa informațiilor sale, Debussy avea o imagine cât se poate de colorată a acestei culturi, evocate mai întâi în Serată în Granada (din suita Stampe), în 1903 și ulterior în seria celor trei Imagini pentru orchestră, în 1909.
Gigues este inspirată din atmosfera muzicală a Angliei; artitura secțiunii centrale – Iberia – este structurata în trei părți (Pe străzi și drumuri, Parfumurile nopții și Dimineața unei zile de sărbătoare); iar ultima parte poate fi considerată una dintre cele mai moderne pagini, din punctul de vedere al limbajului muzical, din întreaga creație a lui Debussy. Autorul citează aici melodii populare, printre care și cântecul Nous n’irons plus au bois, pe care îl mai folosise în Imagini uitate și în piesa Grădini în ploaie din suita Stampe.
credit foto: Andrada Pavel
