Nouă septembrie 2019 a fost la festivalul Enescu o zi a interiorității care se relevă pe sine cu gingășie, rafinament și pasiune. A început cu concertul de la Ateneu, cel în care pianista Plamena Mangova și violoncelistul Alexander Kniazev au electrizat pur și simplu publicul prezent. Sonata nr. 1 în fa minor de Enescu este un opus de tinerețe al compozitorului, în ciuda numerotării sale cu opus 26. Scrisă în 1898, o lucrare de studiu în care auzi influențe din partea a doua a recitalului (Brahms și mai ales Frank), sonata este monumentală, solicitantă fizic pentru interpreți, respirația largă a secțiunilor neputând fi fragmentată cu niciun chip. Kniazev are darul, în orice lucrare, de a transfigura momentele de calm, tensionându-le aproape de extrem fără a folosi nimic emfatic, nimic prea mult sau prea evident, contorsionând tensiunea în zone ale subtilului pe care nici nu le bănuiești posibile și care te vrăjesc. Plamena Mangova l-a secondat cu aplomb și delicatețe, urmând ca în partea a doua a recitalului să o descoperim mai bine. Căci în sonata a doua de Brahms (op. 99 în Fa) și în versiunea pentru violoncel a sonatei de César Franck, calitățile acestei remarcabile pianiste au strălucit. Fără a îndulci nimic din discursul romantic al acestor lucrări, cei doi protagoniști au transportat publicul într-o zonă a căldurii autentice, a comunicării pure dintre doi muzicieni ce fac împreună muzică de cameră, astfel încât pentru mine a fost, up to date, cel mai intim și totodată generos recital din festival.
La Sala Palatului a urmat orchestra Capelei de stat din Dresda, sub conducerea lui Myung-Whun Chung, dirijor celebru în lumea melomanilor pentru fabuloasele sale interpretări ale muzicii franceze, în special cea a lui Olivier Messiaen, versiunea sa a simfoniei Turangalîla fiind referențială.
Programul a fost german, cu oprire în mijloc la Enescu. Uvertura la opera „Freischütz” de Weber, Șapte cântece pe versuri de Clément Marot și la final simfonia a patra în mi minor de Johannes Brahms.
Deși premiera la Freischütz a avut loc la Berlin, legătura lui Weber cu Dresda este profundă, fiind directorul operei din 1817, ca unul dintre cei ce au crezut cu tărie în muzica germană și puterea sa expresivă inclusiv în operă. Tocmai această latură vizionară, îndreptată spre viitorul muzicii, am simțit-o și în interpretarea lui Myung-Whun Chung. Dirijorul coreean e acel gen de personalitate pe care o iubești sau o respingi. Pentru mine, prima variantă se aplică în special datorită fineții sale extreme, puterii sale interioare de a conduce orchestra din privire, cu gestică reținută, minimală, cu acea mână dusă spre inimă care scoate din interpreți tot ce e mai frumos în zona liricului. A fost o uvertură misterioasă, întunecată pe alocuri, de un dramatism planar.
În Șapte cântece pe versuri de Clément Marot, soprana Laura Aikin a readus, împreună cu orchestra, farmecul unui Paris adorat de generația bunicilor, Myung-Whun Chung înțelegând specificul fantastic al orchestrației enesciene: culori vii, retrageri elegante, timp suspendat care se leagă în arcul mare al ciclului de lieduri. Vocea Laurei Aikin a sunat în perfectă armonie cu orchestra, poate au lipsit unele nuanțări mai sprințare, însă felul în care instrumentele au preluat fiecare linie, motiv și idee muzicală au făcut din redarea acestor piese o sursă de încântare.
Despre simfonia a patra de Brahms încă se scriu tomuri întregi și se dezbate în simpozioanele de interpretări comparate care e cea mai bună cale pentru ca această muzică fabuloasă să ajungă la public. „Ca muzician, e cel mai rău să fii dirijor, pentru că nu produci niciun sunet” declara cu modestie Myung-Whun Chung într-un interviu. O spune și din postura de pianist excepțional, câștigător al concursului Ceaikovski în 1974, dar în finețea sa extremă, împreună cu orchestra Capelei de stat din Dresda, s-au produs sunete miraculoase. Dirijorul coreean are o viziune aproape mistică asupra muzicii, ceea ce s-a regăsit pe deplin în seara de 9 septembrie la Sala Palatului. Tema principală din partea întâi, atât de organică, a fost redată cu o căldură intimă, fără emfază sau exagerare (pentru cunoscători, o terță descendentă, apoi răsturnată într-o sextă, expansiunea de octavă și apoi din nou terța de astă dată ascendentă, poate cel mai economicoasă manieră de a lucra cu intervalele în romantismul profund și a genera astfel o parte de lucrare). Nu am auzit niciodată atât de expresiv dialogul dintre timpani și trianglu în partea a treia, trianglu ce a părut aproape glockenspiel, de o strălucire nepământeană. Am asistat la un Brahms atât de rafinat încât părea că toate timbrurile secolului 21 s-au împletit în viziunea sa dirijorală, cu precădere în chaconna finală. Nu a avut grandoare decât în momente bine justificate, fapt ce a lăsat unii melomani, unii dintre ei cu ștate vechi, un pic nedumeriți, nesatisfăcuți. Iată că uneori e bine să fii provocat de o nouă interpretare și să treci peste bariera familiarului, pentru a putea regăsi alte valențe ale partiturii. În fond, tot ce a făcut Myung-Whun Chung era notat deja de Brahms, doar trebuia tălmăcit și în această manieră rafinată, sublimată, care te poartă în adâncurile profunde ale ființei și te pune pe gânduri.
Sabina Ulubeanu, compozitoare
