ORCHESTRA SIMFONICĂ A RADIODIFUZIUNII DIN BERLIN
CORUL FILARMONICII GEORGE ENESCU
VLADIMIR JUROWSKI dirijor
IOSIF ION PRUNER dirijorul corului
CARMEN LIDIA VIDU regizor multimedia
50 de ani de la trecerea în eternitate a lui Igor Stravinsky (1882 – 1971)
Stravinsky Potopul: o piesă muzicală (Alegorie biblică bazată pe povestea Arcei lui Noe)
- Preludiu – 2. Melodramă – 3. Construirea arcei (balet) – 4. Catalogarea animalelor – 5. Comedia (Noe și soția lui) – 6. Potopul (balet) – 7. Pactul curcubeului
STEFAN KAMINSKI Narator, Noe, Soția lui Noe (rol vorbit)
VLADIMIR OGNEV Vocea lui Dumnezeu (bas 1)
BASTIAN KOHL Vocea lui Dumnezeu (bas 2)
IVAN TURŠIĆ Diavolul, un proclamator (tenor)
Stravinsky Variațiunile In memoriam Aldous Huxley
Stravinsky Simfonii pentru instrumente de suflat
Stravinsky Vulpea – operă de cameră într-un act
IVAN TURŠIĆ tenor
ALEXANDER FEDOROV tenor
BASTIAN KOHL bas
VLADIMIR OGNEV bas
Stravinsky Nunta (scene coregrafice cu muzică și cânt, pentru voci patru piane și percuție)
SOFIA FOMINA soprană
ELENA MANISTINA mezzosoprană
ALEXANDER FEDOROV tenor
VLADIMIR OGNEV bas
DANIEL CIOBANU pian (laureat al Concursului Internațional Arthur Rubinstein)
ANDREI LICAREȚ pian
MIHAI RITIVOIU pian (laureat al Concursului Internațional George Enescu)
ALEXANDRA SILOCEA pian
Potopul a fost o comandă a televiziunii CBS, pe care Stravinsky a primit-o cu mult entuziasm. Compozitorul emigrase în Statele Unite ale Americii în 1940, devenind cetățean american cinci ani mai târziu. The Flood (Potopul) are părți cântate, părți instrumentale, precum și momente vorbite, folosite într-o structură serială complexă. Stravinsky a numit „viteza muzicală” a Potopului „cinematografică”; scriind pentru televiziune, el a renunțat la „afluența de uverturi, episoade de legătură, muzică de cortină”.
Subiectul. După un preludiu și un Te Deum coral, un Narator spune povestea creării Pământului de către Dumnezeu. Dumnezeu însuși, cântat de două voci de bas, le dă sfaturi lui Adam și Evei și apoi lui Lucifer, care este rapid expulzat din Rai pentru a deveni Satana. Din răzbunare, Satana o ispitește pe Eva, care îl ispitește pe Adam. Pentru a curăța lumea de această răutate, Dumnezeu decide să trimită un potop. Toate ființele vii vor fi distruse, cu excepția lui Noe, căruia i se spune să construiască o arcă și să se salveze pe el și familia sa, precum și perechile de animale și păsări. Noe construiește corabia și își ia la bord familia, animalele și păsările. Doar soția sa refuză să intre în arcă până când este convinsă de rugămințile celor trei fii ai săi. Femeia este supărată. După muzica învolburată a potopului, această scurtă „”piesă muzicală” se încheie cu The Covenant of the Rainbow (Pactul curcubeului). Dumnezeu promite că va avea grijă de Noe și de urmașii săi, Noe promite că familia sa va fi credincioasă lui Dumnezeu, Satana jură încă răzbunare și, în final, Dumnezeu îi binecuvântează pe Noe și pe fiii săi. Un Sanctus coral ne trimite înapoi la muzica din deschidere.
Igor Stravinsky și Aldous Huxley au fost foarte buni prieteni timp de aproape 20 de ani, perioadă în care compozitorul și scriitorul locuiau la Los Angeles. Baza prieteniei lor era chiar muzica, pe care Huxley o cunoștea și înțelegea foarte bine; în plus fiecare dintre ei aprecia importanța celuilalt în domeniul respectiv. Această admirație reciprocă a dus chiar la colaborări între Stravinsky și Huxley. Împreună cu dirijorul american Robert Craft ei au realizat o serie de concerte-conferințe și înregistrări. Huxley, pe care Stravinsky și-l amintea drept „un aristocrat al comportamentului, blând, modest, curajos, caritabil din punct de vedere intelectual”, a murit în aceeași zi cu John F. Kennedy (22 noiembrie 1963). În paranteză fie spus, Stravinsky îl cunoscuse și pe JFK și i-a dedicat și acestuia un opus (Elegy for JFK), după asasinare. Variațiunile In memoriam Aldous Huxley au fost scrise între anii 1963 și 1964.
Ceea ce a început ca un coral pentru pian gândit ca omagiu adus lui Claude Debussy, stins din viață în 1918 – respectiv Simfoniile pentru instrumente de suflat de Stravinsky – a devenit o creație instrumentală ceva mai amplă, în care respectivul coral este folosit la final, ca și cum ar încheia un moment liturgic. Stravinsky a ales instrumentele de suflat în defavoarea coardelor aici. Titlul original folosește cuvântul simfonie la plural, făcând trimitere la sensul de „cântat împreună”, și nu la ideea de simfonie ca gen muzical. Structura Simfoniilor este neobișnuită, comprimând secțiuni muzicale scurte, dar foarte bine definite ca identitate. Opusul a fost compus în anul 1920.
Titlul complet al opusului lui Stravinsky este Renard – Histoire burlesque chantée et jouée, faite pour la scène d’après des contes populaires russes (Vulpea – Poveste burlescă, jucată și cântată, realizată pentru scenă după niște povești populare rusești).
Împărțirea în perioade de creație este, cu siguranță, o simplificare a dezvoltării unui artist, însă (și) în cazul muzicii lui Stravinsky se obișnuiește să se traseze granițe de acest fel. Vulpea, de exemplu, este văzută ca parte a „perioadei ruse” a compozitorului, fiind bazată pe povești populare rusești reunite într-o colecție de etnograful Alexander Afanasiev. Textul partiturii îi aparține lui Stravinsky însuși.
Povestea este una moralizatoare și are loc în curtea unei ferme. Aici o vulpe tânără și vicleană păcălește și prinde de două ori cocoșul, care este salvat de fiecare dată de pisică și de capră. După ce cocoșul este capturat pentru a doua oară, pisica și capra prind vulpea și o sugrumă, iar cei trei se bucură de victoria lor.
Partitura a fost compusă la cererea Winnarettei Singer, moștenitoarea averii familiei Singer (fabricanții mașinilor de cusut) și una dintre cele mai influente persoane din Paris la acea vreme. Ea l-a rugat pe Stravinsky să scrie o piesă care să poată fi interpretată în salonul ei privat. Deși numărul de personaje este același cu numărul de interpreți, partidele vocale nu sunt asociate unor personaje anume; iar atunci când nu cântă, interpreții sunt rugați să se miște liber, după bunul plac. În mod straniu Vulpea nu a fost cântată niciodată în salonul dnei Singer, având, în schimb, prima audiție la Opera din Paris în 1922, într-un spectacol propriu-zis (cu decoruri, coregrafie și costume).
Deși Les Noces (Nunta) a fost o partitură concepută inițial de Stravinsky drept muzică de balet, ea este adesea interpretată fără partea coregrafică. Autorul a început să lucreze la această creație în 1913 și a finisat-o în octombrie 1917. Libretul îi aparține compozitorului, care a folosit versuri de nuntă rusești, preluate mai ales din câteva cântece culese de etnograful Piotr Kireevski, ce fuseseră publicate cu doar câțiva înainte, în 1911. Libretul descrie, în patru scene, o nuntă rusească: Binecuvântarea miresei, Binecuvântarea mirelui, Plecarea miresei din casa părintească și Sărbătoarea nunții.
În anii în care a lucrat la partitură, aceasta a suferit transformări semnificative; inițial Stravinsky voia să folosească o orchestră simfonică extinsă, similară celei din Sacre (Sărbătoarea primăverii). A ales, până la urmă, soliști vocali (soprană, mezzosoprană, tenor și bas), cor mixt și două grupuri de instrumente de percuție, unul dintre acestea fiind alcătuit din patru piane. (Pianista Alexandra Silocea este Artist Bösendorfer, de aceea renumita firmă vieneză Bösendorfer asigură celor patru pianiști câte un „grand piano” (pian de concert), trimis special la București pentru eveniment).
Nunta a avut prima audiție la Paris, în 1923, în coregrafia Bronislavei Nijinska pentru Les Ballets Russes, compania lui Diaghilev. De altfel opusul îi este dedicat acestui faimos critic de artă și impresar rus.
Articol realizat de Irina Vasilescu
